Ultimul Culianu, Horia-Roman Patapievici, Humanitas

Există creatori pentru care ultima perioadă a vieții reprezintă un salt “dincolo”. Un creator talentat devine la un moment dat, neverosimil de înzestrat, iar acest eveniment îi împarte viața și creația în două. Avem cazurile lui Geothe, Flaubert, Nietzsche, Thomas Mann sau a unor creatori care par mereu situați într-un “dincolo” perpetuu, cum este cazul lui Heidegger.

Aceeași idee este ilustrată și în cartea de față. Există un “ultim” Culianu care a suferit o “ruptură” în anul 1987 (ultimele cărți sunt o mărturie a schimbării) care i-a modificat radical viziunea asupra realității, intrând în posesia unor instincte cognitive noi și oferind cititorilor senzația că autorul a descoperit o nouă schemă universală de cunoaștere, o clavis universalis.

Patapievici privește opera lui Culianu nu doar prin ideile “revoluționare” pe care savantul le-a propus prin cercetările sale, cât și prin intențiile (uneori nemărturisite) ale ultimelor cărți unde Culianu propune o nouă metodă – proiectată inițial să clasifice miturile gnostice – cu rol de principiu universal de explicare a tuturor fenomenelor spirituale, prin postularea unui mecanism unic de generare.

Este o carte scrisă clar care se citeşte dintr-o suflare şi aruncă o nouă lumină asupra operei şi vieţii lui Ioan Petru Culianu “a cărui apariţie printre noi a fost un miracol, iar dispariţia sa a fost o catastrofă”.

Care este spectrul intern de toleranță logică a combinațiilor pe care le admite un mit dat?

Toate tradițiile umanității s-au dezvoltat în paralel,  plecând de la premise analoage.

“Culianu își exprima părerea că în câteva mii de ani vor dispărea religiile încă vii în mijlocul nostru și vor rămâne numai știința și extraordinara tehnologie a lumilor virtuale, dar, cu toate acestea, flora și fauna religiilor create de strămoșii noștri trebuie să fie studiate în profunzime, religiile constituind cele mai simple programe globale, care dau posibilitatea de a înțelege modul social de funcționare a minților”.

Religiile sunt programe mentale.

Experiențele de care sunt capabili în spațiul nostru mental sunt întemeietoare în raport cu experiențele pe care le putem suferi în spațiul lumii fizice.

La ultimul Culianu, “adevărul” apare ca o consecință non-cognitivă a instaurării unor raporturi de putere.

Culianu, în ultima parte a vieții sale, ajunsese să conceapă ideea că totul poate fi definit în termeni de mind game.

Istoria este frontiera de-a lungul căreia sistemele de obiecte ideale interacţionează între ele.

Unitatea umanităţii nu stă în soluţiile cunoaşterii, ci în operaţiile minţii: nu viziunile ne apropie, ci modul comun de elaborare.
Diferenţele, în mod clar, există. Soluţia lui Culianu este următoarea: există diferenţe între soluţii, deoarece “programele” sunt deocamdată insuficient “rulate”.

Marile religii, cele care, datorită complexităţii şi timpului pe care l-au avut la dispoziţie, s-au dezvoltat sistemic (budism, jainism, iudaism, creştinism, islamism), se suprapun parţial. La rigoare, orice creaţie umană dezvoltată sistematic în toate consecinţele premiselor ei tinde să ofere o hartă completă a minţii. Altfel spus, sistemele complet dezvoltate se acoperă.

Religiile sunt un soi de program pe care îl rulează societatea umană.

“rudimentara ipoteză a unui suflet separabil”

Ultimul Culianu credea că în spaţiul nostru mental se poate produce întâlnirea cu trecutul cel mai îndepărtat al umanităţii, un trecut care, deşi nu a lăsat urme sub formă de texte pe care să le citim, poate fi atins cu mintea noastră prin “autocertitudinea cognitivă că orice este gândit este experimentat”.

Tema ludus mundi marchează limita ultimă a gândirii monderne.

Jocul este esenţa ultimă a lumii.
Jocul este o metaforă de criptate. Este un semnalizator al prezenţei magiei.

“Renaşterea oferea posibilitatea unei potoliri fantasmatice a dorinţei care-i făcea absolut inutilă potolirea reală. E posibil ca pe plan fantastic magia să fi obţinut rezultatele care se aşteptau de la ea.”

Magia se numără printre procedurile cognitive inevitabile şi eterne ale minţii umane.

Care a fost mitul lui Culianu? Cred că nu poate fi alt răspuns decât acesta: magia.

“O descoperire nu ajunge să fie cu putinţă decât printr-un anumit orizont de cunoştinţe şi de credinţe privitoare la posibilitatea ei”. (Eros şi magie în Renaştere.1484)
Ceea ce s-a petrecut în Renaştere a fost, înainte de toate, încununarea unei foarte speciale aventuri a cunoaşterii.

“Cum ar trebuie să fie construit aparatul cognitiv uman şi care ar trebui să fie principiile ontologice ale lumii pentru ca magia să nu fie o superstiţie, ci o realitate, precum ştiinţa modernă a naturii?” Originalitatea lui Culianu este a fi pus o astfel de întrebare de tip kantian în studiile sale de istoric al religiilor.

“Cum concepeau aparatul cognitiv uman oamenii pentru care magia era o ştiinţă?”

Veritabila unitate a diversităţii miturilor nu este de găsit la nivelul formelor de manifestare, ci la nivelul structurilor de generare.

Culianu vede istoria ca pe o competiţie între opţiuni ontologice diferite.

“Prin manipularea limbii se poate, în mod real şi concret, manipularea lumii înconjurătoare”.

Procesul de generare al religiei, filozofiei şi ştiinţei nu este separabil.

“Toate presupoziţiile care stau la baza funcţionării societăţii sunt pur mitice”.

Pentru societate, religia funcţionează ca un software.

Ultimul Culianu ne comunică faptul uimitor şi neliniştitor că viitorul nostru ar putea fi reprogramat conştient printr-o schimbare potrivită a religiei.

Cunoaşterea lumii echivalează cu elucidarea minţii.

“Istoria este un mecanism prea vast pentru a intra într-o formulă secretă”.