Am crescut la oraș, dar mi-am purtat cu mine instinctele rurale moștenite de la părinți. Nici țăran, nici orășean a fost situația intermediară pe care mi-am asmat-o de multe ori și de care mi-am adus aminte citind un articol pe contributors.ro pe care îl recomand atât pentru tușa personală, cât și pentru încercarea de a trasa o scurtă istorie recentă a satului românesc.
Satul românesc nu a reuşit să iasă dintr-un ciclu al subdezvoltării început cu multe decenii în urmă. Modernizările succesive care s-au abătut asupra lui, de la industrializarea comunistă până la liberalizarea pieţei muncii de după ’90, au sfârşit prin a-l pustii.
Citește întreg articolul, dar aruncă un ochi și la comentarii.
“Satul există în conștiința copilului ca o lume, ca unică lume… Satul nu este situat într-o geografie pur materială… pentru propria sa conștiință satul este situat în centrul lumii și se prelungește în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viață totalitar, dincolo de al cărui orizont nu mai există nimic.
La oraș, copilul se simte părăsit de orice siguranță. Credem că nu exagerăm spunând că la oraș copilăria nu are apogeu, orașul taie posibilitățile de dezvoltare ale copilăriei ca atare, dând sufletului degrabă o îndrumare bătrânicioasă.” Blaga, Trilogia culturii