Mă laud în sinea mea și față de prieteni că prima amintire pe care o am este despre iubire. Am 4-5 ani, bunica mă ține de mână, ne aflăm pe peronul gării și îi spun, arătându-i un cuplu care se îmbrățișează:
“Uite, se iubesc”

Adevărul este că nu-mi amintesc o asemenea scenă.
Este o întâmplare pe care bunica mi-a povestit-o mai târziu cu mândria că nepotul ei este precoce: părea că înțelege de la o vârstă atât de mică aparențele iubirii. Un sărut sau o îmbrățișare.

Scena se schimbă ori de câte ori mi-o amintesc. Uneori cei doi se sărută, alteori doar se îmbrățișează. Probabil unul dintre ei urma să plece cu trenul. Uneori ea se află cu spatele la peron, alteori el părea să fie cel care va pleca.
Nu este propriu-zis o reamintire. Este mai degrabă un act de imaginaţie. Uneori ea se ridică pe vârfuri, alteori este ridicată în brațe, iar picioarele I se dezlipesc de pe acele pătrate de beton care formau peronul gării.

Sunt mai multe amintiri care concurează pentru statutul primei amintiri, dar dintre toate celelalte, scena de pe peron mi s-a părut cea mai simbolică și cea mai flatantă. Prin urmare, am pus degetul și mi-am ales prima amintire.

În funcție de această alegere, se schimbă povestea interioară pe care mi-o spun despre identitatea proprie. Eu sunt cel care a avut prima dată această amintire. Uite, se iubesc. A devenit un semn prevestitor în umbra sau în lumina căruia mi-am ordonat celelalte amintiri care au cuprins în mijlocul lor povești de iubire.

Adevărul este că nu știu dacă această amintire este a mea sau a bunicii care mi-a povestit despre ea. Sunt multe întâmplări uitate care mi-au fost povestite mai târziu de alții și, în urma unui act de încredere, le-am adoptat în lista celorlalte amintiri.
Este ca și cum aș spune unui prieten:
“Nu-mi mai amintesc nimic, dar dacă tu îmi spui că așa s-a întâmplat, te cred”

Multe din amintirile mele sunt create de către ceilalți. Familie, prieteni, cunoscuți și chiar dușmani.
“Te-ai purtat foarte rece cu mine când ne-am văzut prima dată”
“Îmi pare rău, nu-mi amintesc, dar dacă tu spui, probabil că așa s-a întâmplat”

Dacă amintirile au structură narativă, nu este ceva revoltător să accept că multe dintre ele – acele amintiri care mă privesc – se nasc din poveștile auzite la ceilalți. Mai mult, observi că ceilalți – în funcție de dispozițiile și interesele lor – îți povestesc doar anumite lucruri despre tine. O mamă, o fostă prietenă sau actuala iubită au toate șansele să depună mărturii contradictorii despre aceeași persoană.

Bine. Memoria este selectivă, este fluctuantă și își rearanjează mereu prioritățile, iar din acest creuzet de amintiri îmi aleg poveștile pe care mi le spun despre mine însumi. Dacă schimb o poveste, mi se schimbă înfățișarea. Dacă dispare una și apare alta, ceva se schimbă în mine însumi.

Sunt ceea ce îmi repet că sunt pe baza unor amintiri care s-au transformat în povești. Nu este doar un proces de finisare și rearanjare. Este o alegere. Mai mult, este o invenție.
Sunt multe cazuri în care oamenii și-au inventat amintiri doar pentru că se încadrau perfect în structura narativă a propriilor povești interioare.

E cazul unei psiholoage – cred că Oliver Sacks povestește întâmplare – căreia, la o reuniune de familie, un unchi i-a mărturisit că ea – copil fiind – fusese cea care și-a găsit mama moartă în piscină. Nu-şi mai aducea aminte, dar pe baza mărturiei unchiului a început să-și amintească. A început să revadă acele imaginile. Cum a ieșit din casă, cum a alergat prin curte, cum a văzut-o plutind în piscină, cum a țipat.
A scris chiar un articol pe această temă – cum anumite amintiri dureroase ni le reprimăm pentru a ne păstra sănătatea psihică.

Mai târziu, probabil tot la o reuniune de familie, același unchi a luat-o deoparte și și-a cerut scuze:
“Nu tu ai găsit-o în piscină. Îmi aduc bine aminte, era fratele tău. Tu erai plecată atunci la bunicii tăi”