În vremurile când sacrul este camuflat în profan, există un risc care se numește hermeneutica suspiciunii. Aceasta înseamnă că devenind obișnuiți să privim în spatele lucrurilor, ne-am însuşit un tip de optică prin care suspectăm gesturile și oamenii din jurul nostru concentrându-ne privirea asupra subteranelor.

Printre maeștrii hermeneuticii suspiciunii se numără Marx (totul se poate reduce la condițiile economice), Nietzsche (orice relație este una de putere) sau Freud (în spatele oricărui gest sunt frustrări, pulsiuni erotice etc.), iar specializarea lor a fost să reducă dimensiunile prin care orice fapt poate fi privit.

De exemplu, o operă de artă a fost scrisă într-un context istoric (așadar, și în anumite condiții economice), reflectă dorința de putere a autorului, autor care are anumite complexe și frustrări, însă rezultatul – numit operă de artă – este mai mult decât condițiile în care s-a creat. Dacă explicarea unei opere de artă poate înclude dimensiunile de mai sus, înţelegerea ei cu siguranţă nu se poate opri aici.

Dacă un om poate fi încadrat într-un context istoric, social şi psihologic, înţelegerea condiţiei umane începe abia după ce am trecut de aceste straturi.

Din păcate, acest mod de-a privi lucrurile pentru a vedea subteranele camuflate dincolo de orice gest şi de orice eveniment a devenit generalizat în secolul XX şi a fost finisată ca modă culturală o dată cu amploarea corectitudinii politice.

Acum, în multe medii academice din lume se caută colonialismul camuflat al unei opere literare, se deconspiră rasismul inconştient al unor poziţii, iar Monalisa poate fi redusă astfel la o femeie caucaziană, de clasă medie florentină, cu o neglijenţă evidentă în ceea ce priveşte propria dietă.

Noi, ceilalţi, cautăm – în trend cu lumea – subteranele lucrurilor din jurul nostru vâzând conspiraţii, comploturi, intenţii ascunse şi campanii publicitare. Dincolo de un gest putem vedea o campanie electorală, putem vedea un teaser, putem vedea o copilărie nefericită, o foame de bani sau o linguşeală. Nu mai vedem vise, pasiuni, idealuri, principii sau cauze.
O declaraţie de dragoste poate să fie o poziţionare, o ceartă publică poate să fie o promovare, iar un film ca 300 poate să fie o pregătire a opiniei publice pentru o invadare a Iranului.

Editorialiştii, liderii de opinii, sunt acei oameni specializaţi să ne interpreteze ce se află dincolo de evenimente, dincolo de ştiri şi dincolo de luările de poziţie ale diferitelor personalităţi. Lucrurile nu vin către noi nemijlocit, iar până să ajungă deja la noi, ele au fost deja mediate, digerate, interpretate şi, în ultimă instanţă, distorsionate.
Un editorialist îţi va explica ceea ce a vrut de fapt să spună un politician, ceea ce semnifică de fapt o vizită a unui oficial FMI, la fel cum o emisiune poate să-ţi ofere ceea ce se ascunde de fapt dincolo de camuflajul (ma rog!) unei relaţii amoroase a două personaje denumite în mod abuziv vedete.

Ne-am obişnuit atât de mult să suspectăm tot ce se întâmplă în jurul nostru încât puţini sunt aceia care îşi mai riscă încrederea în ziua de azi. Atât de bine am învăţat că lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, încât în drumul deconstruirii aparenţelor, am pierdut din vedere şi esenţele.

Dacă nu ne schimbăm tipul de privire pe care îl aruncâm în jur, sunt din ce în ce mai puține șanse să schimbăm cu adevărat lumea.