Am ajuns în Bucureşti pentru primă dată în 1999, odată cu admiterea la facultate (n-a fost să fie, am ales Iașul într-un final). Am pornit din Comăneşti cu trenul de la 11 seara pe care trebuia să-l schimb – după o oră – în Adjud pentru acceleratul de Vatra Dornei.

În barul din gara Adjud am întâlnit-o pe cea care avea să mă iniţieze în “tainele” Bucureştilor. Era o studentă la drept din Oneşti şi citea o carte de Alexandru Paleologu la singura masă liberă din acea bodegă. M-am aşezat şi ne-am luat în vorbă. Am stat împreună restul drumului până la Bucureşti, în picioare pe hol, discutând de Paleologu, Eliade și Nae Ionescu, despre ţară, despre viaţa ei şi despre viaţa mea.

Ajunși in Gara de Nord, la metrou m-a învățat să folosesc cartelele și să mă orientez după panourile cu numele stațiilor.

Ne-am văzut de câteva ori atunci în acele zile, am ieșit la câteva plimbări prin Bucureștiul pe care eu mi-l imaginam din cărți și de la televizor, i-am cunoscut cățiva colegi și prieteni, am mers prin anticariate (îmi cumpărasem atunci Nostalgia Originilor), însă amintirea cea mai frumoasă este legată de acea plimbare pe strada Mântuleasa. 

În acea zi ploioasă de început de septembrie am văzut strada Mântuleasa la brațul ei, ascunși amândoi sub o umbrelă mare neagră. Am adulmecat fiecare casă, fiecare colţ de curte, fiecare parfum interbelic. Căzusem amândoi într-o lume magică unde inventam tot felul de poveşti şi scenarii (aici a fost o şcoală, oare ce familie locuia aici în anii ’30? ş.a.) care au luat sfârşit la capătul străzii când am văzut pe blocuri reclamele din Piaţa Unirii, parcă pentru a ne aminti în ce timp eram.

De atunci n-am mai văzut-o pe acea fată cu părul blond şi cârlionţat , îmi lăsase un număr de telefon pe care l-am pierdut mai apoi şi, deşi am revenit în Bucureşti în anii următori, nu am mai trecut pe strada Mântuleasa de teamă să nu stric o amintire frumoasă.