Am întrebat zilele trecute pe twitter:

De câte ori mă pun în pat (somn, film) îmi pun alături şi carneţelul unde-mi notez ideile. Am înnebunit?

Dacă m-aş lua după răspunsuri, aş putea spune că sunt nebun, organizat, creativ, bătrân şi maniac să nu pierd idei. În studenţie am avut la un moment dat obiceiul să port la mine un mic carneţel unde notam tot felul de gânduri şi idei, însă am renunţat la el după ce mi s-a reproşat că pozez.

Carneţelul de acum cuprinde mai puţie idei şi mai multe task-uri. Ori ideile s-au transformat în imediata lor punere în aplicare, oricum lipsit de inspiraţie îmi caut aiurea lucruri  de făcut.

Sufăr acum de organizare pentru că nu am fost niciodată organizat şi am păţit destule rele din această pricină. Nu am ajuns încă să-mi pun memento pentru întâlniri, însă am întârziat sau nu m-am prezentat la multe evenimente pentru că pur şi simplu uitasem.

Acum stau la birou cu laptopul în faţă şi cu agenda în stânga. Pagini după pagini, zile după zile, jumatăţi de zile, sferturi de zile, după cum se condensează timpul. Idei, sarcini, to do list, sună-l pe ăla, trimite-i mail lui ăla, nu uita să scrii despre aia, trebuie să montezi aia, trebuie să faci indiciile pentru concurs şi tot aşa.

Organizarea poate fi şi paravanul după care mă ascunzi, la fel cum se poate fi ceea ce se interpune între mine şi neantul sentimentulu propriu de inutilitate.
Dacă mă trezesc într-o dimineaţă lipsit de chef, lipsit de viaţă, uneori este suficient să mă uit în agendă să-mi remintesc cum ajuns aici, ce trebuie să fac pe ziua care se-nfiripă şi încet-încet încerc să-mi reaminesc şi ce uit mereu să notez şi care, la urma urmei, nu poate fi notat niciunde.