Loteria

0 Flares 0 Flares ×

Aveam 17 ani și, uitându-mă pe o hârtie unde erau trecute multe zerouri, am crezut că voi muri și că toate temerile mele, în urma unei crize avute cu câteva luni înainte, fuseseră întemeiate.

S-a întâmplat în acea toamnă în care mă obișnuisem să citesc în fiecare noapte. Dormeam o oră sau două, iar apoi în urma unor eforturi eroice, mă ridicam din pat și mă duceam la școală. Erau zile când abia mă puteam ține pe picioare, când tot ce se întâmpla la ore se afla la o distanță unde sunetele își micșoraseră volumul, iar oamenii se mișcau cu încetinitorul de parcă totul ar fi fost scufundat într-un ocean cu apă care invadase totul.

După ore, alergam spre casă pentru a câștiga câteva minute pe care le urma să le dedic lecturii. Cărți multe, cărți importante, cărți care trebuiau citite. Cărți care trebuiau prinse din urmă pentru că timpul nu avea răbdare, pentru că timpul era limitat și consumat în mod dureros între orele în care mă duceam la școală, timp căruia nu-i găseam niciun rost, și orele de somn pe care încercam să le reduc, imaginându-mi câte cărți în plus aș fi putut citi, dacă n-ar mai fi trebuit să dorm, dacă n-ar fi trebuit să ofer corpului această ofrandă cronofagă și umilitoare.

În acea toamnă, în spatiul unui asemenea stil de viață, corpul a început să se revolte. Erau amețelile pe care le aveam atunci când mă ridicam prea repede de pe scaunul de la biroul unde citeam. Erau pișcăturile din obraji. Erau cârceii care mă apucau pe neașteptate. Îmi contorsionau corpul, mă zvârcoleam, mușcam perna apucându-mă de picioare și mă rugam ca toată durerea să treacă. Într-un final, după toate semnele ignorate, a venit momentul în care corpul a decis să tragă linie. S-a întâmplat la școală, în timpul unei ore, când oasele au început să tremure, răzvrătindu-se cuprinse de zumzet care venea dintr-un spatiul întunecat situat înlăuntrul meu. În mijlocul acelei panici, m-am ridicat din bancă și am fugit din clasă. Pe hol, singurul gând pe care l-am avut a fost să scap de corpul meu, să ies din el, să fug undeva unde nu mă urmărește și unde pulsul nu este asurzitor. Pentru că tâmplele începuseră un galop în care își dublaseră temperatura, pentru că nu știam unde să fug, m-am întins pe jos, îmbrățișând betonul, și mi-am atins obrajii și tâmplele de răceala mult căutată.
“Criză de spasmofilie” a fost diagnosticul medicului. “Are glicemia scăzută, îi dăm câteva zile perfuzii cu glucoză și va fi bine.”
Am primit o scutire de o săptămână, o rețetă cu multivitamine și polimineralizante, iar mama a fost atenționată să nu mă mai lase să pierd nopțile.

Am aflat mai târziu că spasmofilia este asociată cu atacuri de panică, dar atunci m-a cuprins teama că propriul meu corp, ignorat și insultat de un stil de viață impropriu unui adolescent, mă poate lăsa în orice moment. Cum totul era un semn pentru mine și încercam să transform, printr-un act de semnificare, orice trăiam într-un mesaj, mi-am amintit de proba somnului a lui Ghilgameș. Sunt unele limite peste care, ca om, nu pot trece, iar asumarea acestei condiții se află în mijlocul umanității mele. Am un corp pe care nu-l pot ignora și care, dacă nu sunt atent, mă poate pedepsi. Dacă nu mă opresc din această insultă continuă, pedeapsa poate fi una severă la capătul căreia mă poate aștepta chiar moartea.

Par gânduri destul de sumbe în urma unui surmenaj, dar am interpretat criza de spasmofilie ca un mesaj de atenționare în care mi-am asmat că propriul meu corp, neglijat, poate oricând să mă trădeze.
Am început să devin conștient căutând orice mic semn că lucrurile nu sunt la locul lor. Mi se părea că răcesc prea repede şi că am imunitatea atât de scăzută încât îmi revin prea lent unei gripe. Mi se părea că înțepăturile în obraji nu fugiseră, iar cârceii, deși mă vizitau mai rar, nu uitau să-mi aducă aminte că sunt încă acolo, capabili oricând să tragă o cortină peste simțurile mele.
Am început să-mi observ propriul meu corp cu obsesia unui ipohondru convins că micile răceli, pișcăturile, cârceii sau amețelile ascund ceva mult mai grav de care nimeni, nici măcar medicii, nu mă poate salva. Simptomele vizibile de care devenisem conștient ca un yoghin pătruns de propria prezență erau simple semne ale unui rău pe care nu-l puteam stăpăni și care creștea în mine indiferent câte pastile și câte ore de somn aș fi oferit pe altarul închipuit al sănătății proprii.

Pentru că tot ce mi se întâmpla se transforma în mesaje țintite către mine însumi, îmi amintesc că am văzut pe atunci un film cu Nicole Kidman și Tom Cruise. El era pilot de curse, iar ea era doctorița care l-a tratat în urma unui accident.
Este o scenă în care s-au certat, la spital, iar ea i-a spus:
“Nu poți controla totul, sunt lucruri care se întâmplă în corpul tău și pe care nu le poți controla” sau cam așa ceva.
Mi-a părut că replica ei îmi era adresată mie care aflasem atunci că, indiferent de oricâte acte de voință, sunt anumite lucruri pe care nu le pot controla și care pot oricând să se întâmple.

Am ajuns la ideea că am o boală incurabilă care crește în mine ca o pedeapsă în urma unui pact pe care îl încălcasem pierzând nopțile, dormind puțin și citind mult, prea mult. Atât de mult încât atrăsesem atenția unei lumi invizibile că undeva există un tânăr care riscă, prin ambiția lui, să pună în pericol ordinea întregului Univers.
În acea iarnă, în lunile care au urmat crizei de spasmofilie, am început să cred o boală gravă mă pândește de undeva din mijlocul măruntaielor, așteptând o simplă răceală, să se dezlănțuie. O simplă diviziune a celulelor care o pot lua razna oricând, fără ca eu, pentru că se întâmplă lucruri cu propriul corp pe care nu le pot controla, să am nimic de spus. De vreme ce nu există boli care nu pot fi tratate, medicii nu știu totul și nu există pentru mine o salvare în urma unor deraieri grave a propriei sănătăți. O deraiere simplă, o eroare de sistem, o înlănțuire impersonală de factori care m-ar fi adus în fața unei ghilotine a cărei lamă coboară cu încetinitorul, în zgomotul unui rânjet cosmic.

Cancerul a fost primul lucru care mi-a venit în minte. Acea boală care făcea să dispară oameni, răpindu-i dintre cei vii, fără prea multe ezitări. Credeam că voi muri tănâr măcinat de o maladie care nu putea fi decât un blestem al celulelor pe care nu le puteam controla, al unei mândrii în care, pedepsindu-mi corpul, răzbunarea nu putea fi decât una singură.

Găsisem o carte scrisă de un medic, în biblioteca de acasă, plină cu simptome în care mă recunoșteam. Erau enumerate într-un cortegiu al morții care plecase de undeva din apropierea unei găuri negre și se apropie iremediabil către locul unde mă aflu eu, pe această planetă și această casă, acolo unde corpul meu se lupta în fiecare secundă și cu fiecare respirație într-o agățare disperată de propria viață.
Dacă te doare capul, e posibil să ai cancer.
Dacă ai simptome de oboseală, e posibil să ai cancer.
Dacă ai slăbit în ultimul timp, e posibil să ai cancer.
Dacă simți amețeli, dacă observi că urina și-a schimbat culoarea, dacă ești prea palid, dacă te doare când înghiți, dacă te înțeapă ficatul, dacă simți o gaură în plămâni sau dacă te mânâncă testiculele.
Mai mult, citisem acolo că în fiecare zi se dezvoltă înăuntrul nostru tumori împotriva cărora corpul luptă în fiecare moment o bătălie cu rezultate incerte. E suficientă o banală răceală, câteva zile în care imunitatea este scăzută, în care defensiva celulelor să fie luată prin surprindere, pentru ca o simplă tumoare să scape, să crească și să acapareze totul. E suficientă o simplă criză de spasmofilie.

Am lăsat acea carte îngrozit. Totul devenise un drum care nu mă ducea decât în pragul unei disperări unde mi se transmitea prin toate semnele că sunt, pur și simplu, iremediabil, bolnav.

Eram suficient de mândru, la urma urmei, eram un adolescent diferit de ceilalți din jurul meu, să cred că boala mă alesese în urma unor păcate proprii. Credeam că dacă îmi voi răscumpăra păcatele, un spirit universal s-ar fi uitat la mine și m-ar fi iertat, ținându-mă în viață până la adânci bătrăneți când, în somn, fără durere și fără infuzii de morfină, voi muri liniștit în pat, citind o carte. În această mândrie în care era pedepsit în urma unei decizii cosmice, agățându-mă de orice gând optimist, îmi aminteam, cum citisem la Eliade, că boala nu este decât un ritual de inițiere către drumul conștientizării propriei mortalități.
Bine, știam că voi muri, dar nu doream să mor atunci. Mai aveam o mulțime de lucruri de făcut. Trebuia să citesc multe cărți, să învăț multe limbi și să scriu și să las în urma mea opera recunoștinței că nu mi-am irosit propria viață.
Mi se părea că, atunci când se uită la oameni, moartea alege pe cei care își irosesc destinul, care se plictisesc, care nu fac nimic și nu-și leagă anii de înălțimile unor idealuri care ar trebuie să ofere demnitatea clipelor petrecute pe acest Pământ.

Începusem din nou să citesc pentru a arăta Universului că fac ceva, că am planuri mărețe și că nu merită să mă întâlnesc atât de repede cu moartea mea, care ar fi privat omenirea de un spirit mare care se naște o dată la câteva decenii. Cuprins de gândul unicității și al geniului, îmi închipuiam ar fi prea crud să mor tânăr. Ar fi însemnat, un gând pe care mi-l refuzam, că Universul nu are niciun sens, nicio direcție, nicio orientatio în felul celei pe care și-o imagina Teilhard de Chardin despre care aflasem tot din cărțile lui Eliade.

În lumea care avea un sens și în care toate erau legate prin corespondența dintre microcosmos și macrocosmos, devenisem un căutător de semne într-un Univers care nu era decât un imens camuflaj dincolo de care, dacă eram atent, puteam să văd anumite mesaje și anumite sincronicități.
Nu întâmplător fusese pedepsit cu o criză de spasmofilie în urma unor nopți pierdute în care neglijasem somnul și propriul corp. Era un semn prin care mi se aducea aminte de condiția mea umană, întrupată.
Nu întâmplător văzusem filmul cu Nicole Kidman și Tom Cruise în care aflasem că anumite lucruri din corpul nostru nu le putem controla.
Nu întâmplător găsisem acea carte în bibliotecă în care erau enumerate simptome de boli incurabile.
Nu întâmplător auzeam de tineri care muriseră de leucemie, de un vecin care avusese cancer la ficat (”care te curăță repede, în câteva luni”) sau un altul care începuse să slăbească, a făcut analize, doctorii l-au găsit în metastază și, neavând ce să-i facă, l-au trimis acasă.

Devenisem paranoic. Eram lucid și îmi repetam acest lucru. Nu are cum să mi se întâmple mie. Aceste luciditate mă ținea câteva zile, iar apoi mă trezeam din nou în mijlocul unor gânduri negre în care îmi priveam propria luciditate ca o încercare disperată de a mă amăgi. Într-o zi, când îmi plângeam de milă în Jurnal, m-am blocat.
Am realizat că e posibil să nu fiu bolnav, e posibil să nu fi fost bolnav, dar propriile mele gânduri să fi declanșat, prin puterea minții, boala incurabilă în urma căreia aveam să mor. Îmi imaginam moartea ca un proces lent, curgând de-a lungul câtorva ani la finalul cărora aveam să mor în chinuri. De un punct încolo, aflasem, morfina nu mai are niciun efect și, cum auzeam din ce în ce mai des, doctorii nu au mai ce să facă.

Când am început să am vise întunecate în care umflături maronii îmi apărea pe sub piele, în care cineva se uita fără speranță la mine și-mi spunea că am cancer, știam deja că totul fusese pierdut. Nu are rost să neg și să mă refugiez în iluzia unor gânduri optimiste. Eram bolnav.
Știam că există vise premonitorii. Dacă te visezi bolnav, ești bolnav. Chiar dacă nu ești bolnav, un simplu vis, un coșmar, poate rupe toată sănătatea fragilă pentru a te îmbolnăvi fără nicio scăpare. Citisem într-o carte despre asemenea vise în care corpul  atenționează că ceva nu e bine. Aflasem că puterea viselor este atât de mare încât, asemenea unui cancer, coșmarurile se răspândesc dincolo de lumea somnului, invadând realitatea și lăsând semne palpabile. Cineva visase că fusese mușcat de un șarpe și se trezise dimineața cu mâna înnegrită, purtând urmele acelei mușcături.

După asemenea vise am decis să fac niște analize la sânge. Traseul era simplu. Trebuia să mă duc la policlinică, mi se luau niște mostre de sânge și reveneam pentru rezultatele pe care le duceam, a doua zi când aveam programare, medicului de familie.

În acea zi de primăvară, de undeva de după un geam pătrat, o asistentă mi-a întins hârtia pe care erau scrise rezultatele testului de sânge. Am luat-o în mână și, într-o renunțare în care picioarele se înmuiaseră, știam că dacă cobor privirea, voi găsi scris în grabă cuvântul cancer.

Pentru că simțeam că nu mai am aer, am ieșit afară. Am privit acei copaci, din fața policlinicii. Erau plantați în mijlocul unor pătrare cu iarbă marginite de borduri zimțate, şi umbreau cabinetele și laboratoarele în care se decideau destine și se frâng vise. Dincolo de acei brazi și pini, dincolo de alte borduri zimțate, peste drum, se afla parcul cu tei în care mă jucasem până la șase ani când ai mei au renunțat la apartamentul de la unul din blocurile de lângă parc și ne-am mutat cu toții la casă.

Mi-am făcut curaj și m-am uitat pe acea hârtie de unde lipsea cuvântul fatal. Am avut un moment de ușurare, dar nu a durat mult. Dacă aș fi avut o boală gravă, mi-am spus, cu siguranță nu aș fi aflat despre ea uitându-mă pe niște analize pe care nu știam să le citesc. Vestea proastă urma să-mi fie dată de medicul de familie.
Am încercat să caut pe acea hârtie semne încrifrate ale unei boli despre care un simplu pacient n-ar fi aflat la o primă privire. Deși scrisul era grăbit și purta cuvinte neînțelese, dar care nu înlănțuiau șirul mortal de litere care puse una lângă alte dau naștere la cuvântul cancer, știam că acele analize trebuie să ascundă o veste teribilă. Pe spate, într-un tabel, am găsit numărul de globule și când am văzut acele zerouri am știut că voi muri. Milioane de globule, cu mult peste numărul normal, înseamnă leucemie, care înseamnă moartea sigură.

Am lăsat policlinica în urma mea și am luat-o spre casă cu gândul că asta a fost tot. Distanțele între mine și ceilalți oameni întâlniți pe stradă se măriseră către infinit. Repetam trecătorilor în gând că nu știu cât de norocoși sunt, că mai au atâția ani de trăit, că ar trebui să se bucure și să nu se mai plângă de tot felul de probleme pentru că nimic nu mai contează atunci când afli, în urma unor analize, că ești bolnav și că vei muri în curând.

Am avut impresia că există o gaură neagră din care evadasem temporar pentru a fi tras înapoi, după 17 ani de lumină și culoare, în vârtejul întunecat în care ne ducem, mai devreme sau mai târziu, cu toții. Era ca și cum viața e o scurtă gură de aer pe care o iei ieșind de sub apă, prin naștere, pentru că imediat, fără să-ți dai seama, să fii tras înapoi, în mijlocul adâncurilor de niște mâini uriașe și întunecate de care, ca în coșmaruri, nu ai puterea să scapi și din îmbrățișarea cărora, spre deosebire de coșmaruri, nu te poți elibera trezindu-te speriat și transpirat, hăituit și bântuit de gândul unei goane oarbe pentru senzația inexplicabilă și miraculoasă de a fi în viață.
Îmi adusesem aminte de acea disperare pe care o avusese Dostoievski în drumul către spânzurătoare. Fac orice, numai să nu mor. Să nu mor acum. Pot să fiu exilat la marginea lumii, pot să-mi trăiesc viața suspendat pe o stâncă, în mijlocul apelor și a vânturilor, doar să nu mor acum, doar să mai pot respira aerul, lumina și bucuria de a fi în viață.

Am ajuns acasă cu gândul disperat să scriu o carte, să fac ceva să las în urma mea. Un exemplu al unei morți acceptate cu demnitate, niște adevăruri aflate doar de mine. Orice.
Revenirea a fost totuși rapidă. Acasă, căutând un semn, agățându-mă de o speranță, am deschis dicționarul Larousse și am văzut că încurcasem numărul de globule roșii cu cele albe. Acele zerouri, acele milioane de globule din sângele meu se aflau între limitele normale. A doua zi, medicul de familie, uitându-se peste analize, a decretat cu un zâmbet că totul e în regulă și m-a atenționat apoi, cunoscând istoricul, să nu mai exagerez cu nopțile pierdute.

M-am lăsat cu greu convins că scăpasem. Era posibil ca testele să se înșele și ca o boală aflată la primul stadiu să rămână nedescoperită. Îmi trecuse glonțul pe la tâmplă, dar va exista o dată viitoare în care e posibil să fiu mai puțin norocos, în care, dintr-o simplă răceală, totul să se rostogolească. O zi în care o banală tuse să scoată la iveală stropi de sânge cu mesajul că totul e pierdut. Asta a fost tot, joaca de-a viața s-a terminat. Avansați, vă rog, faceți loc celor mai sănătoși, faceți loc celor mai norocoși.

M-am apucat, curând după aceea, să citesc basme. Mă lăsam purtat în acele lumi magice în care nu există o loterie a celulelor și o probabilistică a tumorilor ieșită din calculul eredității și al unui stil de viață. Nici un Făt Frumos nu cădea în ipohondrie căutând semne închipuite în mijlocul unor demersuri hermeneutice scăpate de sub control. Niciun erou de poveste nu se lăsa purtat de melancolia unei vieți lipsite de sens și a unei paranoia în care totul conspiră împotriva sa în mijlocul unor celule care oricând se pot răzgândi, să facă cu ochiul, să își schimbe culoarea și să râdă vrăjitoresc la gândul unei vieți care se usucă în fiecare secundă și cu fiecare diviziune celulară. Eroii acelor basme nu-și plângeau de milă în Jurnale, lăsându-se măcinați de propriile gânduri negre. Ieșeau în lume, acceptau bătălii, se luptau cu forțele întunericului și căutau acea dragoste care le era sortită, încercând să uite, la fel cum încercam și eu să uit de loteria dinăuntrul meu.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

Leave a Reply

Your email address will not be published.