Jurnal de Azore (1)

0 Flares 0 Flares ×

Zburam de două ore deasupra Atlanticului, iar când am coborât sub plafonul de nori am putut să văd contururile insulei Terceira. Recunosc același verde aglomerat pe care l-am văzut în poze. Îmi dă impresia că toată vegetația a fost îngrămădită în mijlocul oceanului, pe această bucată de pământ de 30 pe 20 km.

Am încercat să adorm în noaptea de dinainte, dar n-am reușit. Am căzut în aceeași eternă capcană: îmi găsesc o carte interesantă care – în ciuda intenției – mă ține treaz. De data aceasta, a fost autobiografia lui Rafael Nadal. Soluția ar fi – am încercat-o de câteva ori – să citesc o carte plictisitoare. După câteva ore de lectură, pe la trei dimineața, am început să-mi fac bagajul. Într-o oră eram la aeroport.

Este un info trip organizat de TAP Portugal și Biroul de Turism Azore. Suntem cinci (Radu, Mirela, Carla, Cezar) și Andrea (din partea organizatorilor). Am decolat la cinci dimineața de pe Otopeni, am făcut o escală de 8 ore în Lisabona și acum, abia după 17 ore de când am plecat de acasă, am aterizat pe aeroportul din Terceira.

N-am reușit să ațipesc în avion. Am avut loc la mijloc. Cezar și Radu au adormit imediat. M-am foit pe o parte și pe alta și, într-un final, am renunțat. M-am întors la Rafa și zborul de 4:30 h a părut mai scurt.

De obicei, e primul lucru care ți se întâmplă într-un oraș turistic. Cineva te abordează să cumperi ceva. Ceasuri, brățări, suveniruri înșirate pe un inel metalic, sticle cu apă într-o găleată cu gheață. În Lisabona, iarba a fost prima ofertă. Tipul stătea la ieșirea de la metrou – Piața Rossio, s-a apropiat de mine, și-a lăsat mâna pe lângă corp și și-a deschis conspirativ palma: “Marijuana, hașiș?”

Luni dimineața, Lisabona pare melancolică, prăfuită, metisată și obosită. E prima impresie, e oboseala de mine, e reacția unei priviri indispuse.

În aeroportul din Terceira, suntem preluați de Paulo, ghidul nostru pentru următoarele două zile. Ne-am îmbarcat în microbuz și ne-am trezit pe autostradă, pe drumul de jumătate de oră până în Angra do Heroísmo unde urmează să ne cazăm.

Terceira înseamnă a treia. A fost a treia insulă din Azore descoperită de portughezi. Sunt curios să văd cum oamenii au colonizat, au transformat această insulă și au încărcat-o de istorie.

Miroase a iarbă udă, a păşune, a vaci. De o parte și de alta a autostrăzii, dealurile sunt pline. “Sunt câte două vaci la fiecare locuitor. În total, 120.000 de vaci” zice Paulo.

În Lisabona, după ce ne-am plimbat către Praça do Comércio, am mers să căutăm un loc ieftin unde să mâncăm. Am găsit o magherniță servită de un asiatic simpatic. Este de fapt un restaurant fast food cu poze colorate în geam și cu meniuri la 5 euro. Hamburgheri, pești, fructe de mare.

L-am rugat pe Paulo să oprim undeva ne aprovizionăm cu apă, fructe, biscuiți pentru a doua zi. Din parcarea hypermarketului Continente (un fel de Real), am făcut primele poze pe această insulă.

Mai avem două ore până la zborul către Treceira. Unii s-au dus să urce pe Arco da Rua Augusta, alții să meargă prin magazine. Ne-am dat întâlnire la o terasă. M-am așezat la masă, am cerut o cafea și am început să privesc. Turiști germani, nebronzați. O adolescentă cu părul roșcat și blugi scurți. Un cuplu de francezi. Amândoi sunt în pantaloni scurți. El are sandale cu șosete, ea poartă niște adidași butucănoși. Un tip care seamănă cu Alex Velea e abordat de chelnerul care tocmai m-a servit. De fapt, abordează multă lume. Cămașă albă şi pantaloni negri. Ţine la piept meniul, cu un deget între paginile plastifiate. Îţi sare în față, zâmbește, deschide meniul și te invită la una din mesele libere.

La distanța de 7 ore între zboruri s-a mai adăugat o oră de întârziere. Ne-am trezit prea devreme la aeroport. Am consumat cele 30 de minute gratuite de internet. Oboseală, lipsă de chef. Senzația că oamenii din jur care trec pe culoare trăgând trolere, care acoperă cu corpurile lor vitrine luminoase sunt niște fantome care nu te privesc și care nu știu că sunt privite. Nu sunt prezențe, sunt simple holograme care zâmbesc și discută doar cu alte holograme din lumea lor. Un aeroport adună cei mai diverși oameni care comunică cel mai puțin unul cu celălalt. Nimeni nu vede pe nimeni.

Înainte de a ajunge la hotel, Paulo ne duce la vechiul port din golf care a dat numele oraşului. Angra înseamnă golf mic. În secolele trecute, aici opreau corăbiile să-și descarce mărfurile, să se adăpostească de furtuni și pirați, să se aprovizionere în drum spre Bătrânul Continent. Acum, zona e liniștită și micul port e plin cu ambarcațiuni de agrement.

E linişte, e umezeală caldă. Privesc golful şi inspir aerul nou sărat. Miroase a mare, miroase a alge, miroase a iarbă. Pentru mine, simţul olfactiv este o formă de cunoaştere şi un mod de a mă obişnui cu un loc nou.
Ajungem la hotelul – Hotel Do Caracol. Are patru stele şi se pare că majoritatea clienţilor sunt pensionari. Veniţi în grupuri. A doua zi, făcând turul insulei, aveam să ne întâlnim cu ei la toate obiectivele turistice.

Ies pe balcon. În golful de lângă hotel, fac baie niște copii. Se aud țipete și râsete.

Galerie foto: Azore

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

2 thoughts on “Jurnal de Azore (1)

Leave a Reply

Your email address will not be published.