Ieri am trait o situatie in care mi s-a parut foarte clar cum mintea unui om influenteaza procesele materiale si evenimentele din jurul sau. Mi s-a parut ca o magie simplul fapt ca intentia influenteza rezultatul intr-un tipar ce depaseste simpla autosugestie. E de ajuns sa crezi ca nimic nu merge pentru ca totul sa inceapa sa nu mearga, desi tu te straduiesti sa mearga. Inca un argument pentru fragilitatea vointei…
Identitatea mea este o super-pozitie in care corpul propriul este doar o pozitie locala?
Eu sunt si ceea ce fac ceilalti cu amintirea mea?
Daca nici o perceptie nu poate fi verificata si se bazeaza fluid pe un set de asumptii, atunci orientarea noasta in lume este religioasa? Este efectul unui act de credinta, este un risc asumat probabilistic?
Cred din ce in ce mai mult ca obiectele din jurul nostru ne apar separate ca urmare unui proces de simplificare. Dincolo de aceasta credinta, ma comport ca si cum sunt separat de ceilalti (mereu mi-am accentuat defensiv/ofensiv diferentele). Cum pot integra etic principiul inseparabilitatii cuantice?
Pana la ce punct afectiunea oferita celorlalti e reglata chimic?
noi ii spunem profetia de autorealizare (o propozitie devenie ca reala devine reala prin consecintele sale), voi cred ca ii spuneti idealism subiectiv.
pana la urma ramane intrebarea: putem ajunge sa traim aceasi lume?…se poate gasi un raspuns in ideea ca nu suntem atat de diferiti si ca in esenta funcyionam dupa acelaeasi legi chiar daca le reprezentam subiectiv. cred insa ca raspunsul e in valori. de asta exista valori pentru ca aderand la ele sa putem privi in aceleasi directii. in timp ne maturizam constiinta in functie de principiile dupa care ne ghidam si in felul asta cei care cred in acelesi valori pot vedea lumea asemanator. iar daca ducem subiectivismul la extrem poate nu o pot vedea asemanator dar isi pot uni fortele tinzand spre aceleasi idealuri si producand schimbarea.
eh, da! bravo!