O mare parte din procesele mentale ce le dezvoltam zi de zi se bazeaza pe inferente (ale caror piloni sunt inductia si deductia) ce sunt mostenite, semi-preluate si in mare parte nedigerate.
Majoritatea premiselor pe care ne asezam propria viata sunt rezultatele experientei unor comunitati culturale la un timp dat.
Certitudinea ca exista un sistem universal de compensare este rodul unei evolutii culturale pe care noi in acest moment ne-o asumam. E posibil ca acest sistem de compensatie sa se intample in aceasta viata sau e posibil sa se desfasoare intr-o viata ulterioara petrecuta aici (religiile orientale) sau intr-un alt univers (crestinismul). Desi exemple de nedreptate vedem zilnic, nu putem demonta aceasta speranta ca intr-un final (fiecare si-l poate imagina unde doreste) fiecare isi va primi ce merita.

La rigoare, este greu de inchipuit daca mintea umana poate functiona fara imaginarea unui asemenea mecanism moral preluat din modelul cauza-efect care la randul sau este mostenit din modelul intentie-fapta. Unde noi vedem cauze, alti oameni din alte culturi vad intentii. Daca noi vedem vantul drept cauza miscarii crengilor, alti oameni vad in indoirea crengilor o intentie.(cu alte cuvinte, acorda unui fapt o alta semnificatie).

Una din idele la care as dori sa ajung si nu cred c-am ilustrat-o cumva in randurile anterioare, este faptul ca procesele noastre cognitive sunt conditionate cultural. O anumita cultura ne modeleaza propozitiile la care putem ajunge pe parcusul unei vieti, un anumit model cognitiv ne genereaza un anumit set de ganduri. Daca in jurul nostru vom vedea numai intentii, doar semne nu doar in interactiunea cu oamenii, ci si in interactiunea cu natura si obiectele din jur, cu siguranta ca universul nostru va fi cu totul altul.

De exemplu, e greu sa-ti imaginezi ca scaunul ar fi purtatorul unei intentii, ca ar fi semnul a altceva de vreme ce mintea noastra priveste scaunul doar ca purtatorul unei functii (obiect pe care te asezi). Scaunul nu exista decat in limitele acestei perceptii, iar dincolo de aceasta perceptie, imaginatia nu poate ajunge la scaunul din sine. Daca exista obiecte asumate ca simple functii, cu siguranta exista oameni constransi a fi perceputi ca simple functii. Intr-un timp dat, un maturator de strada este relevant doar in masura in care isi indeplineste functia sa. In afara functie sale, gradul sau de realitate poate fi doar una statistica (exista in numarul populatiei) sau imaginata (e un om ca toti oamenii, are familie, are idealurile sale etc.)
In fapt, foarte putini indivizi din jurul nostru sunt asumati ca oameni, iar nu ca functii, rolul sociale etc.

Dincolo de aceste consideratii, propozitia realitatea este o functie a constiintei ar trebui sa puna pe ganduri mai mult decat un simplu enunt de pe pozitiile unui idealism subiectiv (realitatea nu dispare cand inchidem ochii, la fel cum nici constiinta nu dispare cand inchidem ochii). Impresia mea este faptul ca cea mai mare parte a constiintei ce ne este accesibila este una culturala, este una destina perceptiilor si presupozitiilor. Dincolo de acest voal construit de-a lungul unor generatii istorice, accesul nostru la realitate e o simpla utopie.

Daca ne miscam intr-o geografie personala (a carei radacini pornesc tot de la propriul spatiul cultural) si traim intr-un timp necomtenporan altor culturi, ne-am putea gandi pe urmele lui Ernesto de Martino, la cazul particular in care si natura ar fi conditionata cultural?