Erau 19 grade când am început să urcăm spre Pasul Prislop, calea de acces spre Maramureș, venind dinspre Bucovina. Un drum spart (kilometri întregi i-am parcurs în viteza a doua), deși pe undele porțiuni începuse să se asfalteze. Am întâlnit mașini puține, am mers mult prin pădure, iar sus, am tras pe dreapta. O mică parcare unde niște puști vindeau fructe, unde niște turiști își pregăteau echipamentul pentru a urca pe munte.
Urma să vizitez o zonă necunoscută unde nu mai fusesem niciodată, eram curios, deși puțin îngrijorat. Afară era rece și picura, mai aveam o oră sau două de lumină, drumul se dovedise mai lung decât estimasem, încă nu mâncasem și nu știam încă unde vom înnopta.
Am coborât spre Borșa, având munții Rodnei în stânga și căutam din ochi un loc de pus cortul. După câțiva kilometri buni, am ochit un deal cu un petec de lumină și câteva căpițe și am făcut stânga pe un pod. Am început să urcăm, printre case, pe un drum de țară până când am nimerit în fața unei pensiuni – Borșa Turism – care avea și o plăcuță pe care scria Camping. Ce noroc!
Întreb de preț, 35 RON/zi, ne alegem un loc în grădina din spate și ne instalăm cortul. În jurul nostru e plin de străini, iar lângă noi tocmai sosiseră o familie de polonezi. O grădină ca o mică livadă, cu duș și toaletă afară, cu loc pentru grătar și o terasă acoperită.
Aici am întâlnit cel mai amabil om cu putință, doamna de la pensiune. Căsătorită cu un belgian îndrăgostit de România au pornit împreună o mică afacere turistică și două zile cât am stat acolo ne-am simțit ca acasă. Povestea lor e descrisă pe scurt aici și știu de pe acum unde voi sta când voi revizita Maramureșul.
Dimineață, am pornit pe Valea Izei în căutarea acelui specific maramureșean. După un picnic la malul răului, după câteva sate destul de oarecare, după Dragomirești unde am oprit la Muzeul Țărăncii Române și o biserică greco-catolică din lemn, destinația noastră era Mănăstirea Bârsana si apoi, undeva, în apropiere Biserica de lemn “Sfântul Nicolae”.
Aceasta din urmă, mai puţin cunoscută şi vizitată de turişti, e bine ascunsă după un vârf de deal, iar accesul este destul de ciudat: printr-o uliţă, apoi prin curtea cuiva, apoi printr-o livadă-cimitir.
Dacă Valea Izei a fost ca o plimbare lejeră de vară, ziua ne-a fost dată peste cap de Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighetul Marmaţiei. Odată intrat aici, ritmul se schimbă, aerul devine apăsător şi amintirea recentă ororilor comunismului este cutremurătoare.
Acest memorial – un muzeu foarte bine pus la punct situat într-o fostă închisoare – nu este un simplu obiectiv turistic. Mi-am zguduit destui ani cu lecturi din memoriile foştilor condamnaţi politici, dar acest loc a reuşeşte să mă impresioneze. Este o coborâre în infernul memoria unui neam chinuit. Este ritualul de iniţiere menit a ne feri de uitare şi a aminti în permanenţă generaţiilor următoare de ce anume trebuie să se ferească. Am petrecut câteva ore în acele triste celule luptând cu lacrimile şi senzaţia de irealitate a acelor orori.
Ne-am continuat drumul către Săpânţa al cărei Cimitir Vesel nu a reuşit să mă cucerească. Înţeleg ideea de îmblânzire a morţii, dar acest cimitir mi s-a părut prea monden. Înconjurat de baruri şi dughene, plin de tot felul de turişti, locul mi-a lăsat o senzaţie de păcăleală.
La un moment dat, un bătrân s-a băgat în vorbă cu noi şi-a început să ne spună povestea câtorva morminte, însă, chiar când îl ascultam gândindu-mă ce om amabil am întâlnit, ne-a cerut bani într-un mod destul de expeditiv. Trebuia să caute alte victime, ochise undeva în spatele nostru alt grup de turişti. Întâmplător, nu aveam nimic mărunt, dar bătrânelul ne-a indicat imediat soluţia: puteţi să schimbaţi aici! arâtându-ne locul de unde cumpărasem bilete. Un bunic descurcăreț!
La întoarcere, ne-am oprit să vedem mocănița din Vișeul de Sus. Nu ne plănuisem o plimbare (știu că durează destul de mult), dar am vrut să o admirăm parcată în gară și să stăm puțin de vorbă cu cineva din partea locului.
A doua zi dimineață, vremea părea instabilă și nu ne-am încumentat să facem traseul de 4 ore către Vârful Pietrosu. Ne-am mulțumit doar cu o plimbare până la Cascada Cailor. După ce am urcat cu telescaunul și am mers jumătate de oră prin pădure, cascada (îi puteți citi aici legenda) ni s-a arătat mândră cu a sa cădere de 90 de metri (cea mai mare din România).
Am coborât către Năsăud pe aceleași drumuri proaste, părăsind Maramureșul cu impresii amestecate. Mi-au plăcut oamenii, ne-am încurcat în accente și am sesizat câteva diferențe chiar în interiorul aceleiași regiuni. Uneori auzeai influențe ardelenești, iar alteori aveai impresia că ești în Moldova (pronunția copchil, de exemplu).
Este o zonă pitorească, cu destule tradiții păstrate bine, dar toată zona mi s-a părut cumva izolată. Plin totuși de turiști străini (nemți, cehi, polonezi), Maramureșul probabil suferă de o distribuire inechitabilă de bugete și proiecte, altfel nu-mi explic infrastructura atât de precară.
Pitorescul şi tradiţiile nu au reuşit totuşi să îmi aducă aminte de senzația de gospodărire pe care am întâlnit-o în satele din Bucovina. Am întâlnit destule sate înstărite, dar vilele ridicate ostentativ sau mașinile de teren cu numere galbene amintesc de infuzia de capital a celor plecați la muncă în străinătate.
Îmi doresc să revin, am ratat destule locuri, mi-a plăcut mult unde am campat și mi-am promis anul viitor câteva drumeții prin Munții Rodnei.
Galerie foto: Vacanță prin România
Frumos traseu ai avut. Este ca ardelenii sunt mnai ospitalieri ?
de la sibiu in sus…alta lume, nu mai vb de sighisoara si tot ce inseamna imprejurimi 🙂
Pingback: Prin Munţii Rarău | Adrian Ciubotaru