M-am trezit la 4 dimineata in urma unui vis in care simteam ca se va intampla ceva groaznic. Eram cu o fata si urcam un deal cu senzatia ca undeva pe parcurs sau chiar in varful dealului, ceva groaznic se va intampla. La un moment dat ne-am oprit in fata unui cimitir situat in padure si, decat sa ma complic in acea senzatie angoasanta, mi-am zis sa ma trezesc.
Adormisem de cu seara in vocea unui documentar despre tragedia Tibetului. Primele imagini cu poporul tibetan (o expeditia germana), primele imagini cu actualul Dalai Lama primind cadouri de copii de la ambasadorul Angliei, anexarea treptata a Tibetului de catre China, propaganda aferenta (tibetanii au fost de fapt eliberati si s-au reintors la marea familie intruchipata de China), momirea lui Dalai Lama (vizita la Beijing, oferta unei relative si simbolice autonomii etc.), revolte populare, reprimare brutala, exilul lui Dalai Lama in India.
Contextul international n-a fost niciodata favorabil: independenta Indiei a produs retragerea intereselor britanice in zona, Tibetul este instiintat ca orice garantie engleza nu va mai fi valabila. Razboiul din Coreea, criza rachetelor din Cuba au fost evenimente care au umbrit importanta problemei tibetane. In acest timp, zeci de mii de tibetani au fost macelariti, mii de manastiri au fost vandalizate sau distruse, calugari buddhisti au fost inchisi sau ucisi, un fleac.
In istorie, ca si in moda, exista sezoane de lansare a unor linii noi de probleme. Exista sezoane de reduceri, exista alinieri de planete si discutii la o tigara, nu te apuci sa-ti strigi nedreptatea asa de capul tau.
In continuare, Tibetul traieste aceeasi fermecatoare odisee a unei nedreptati istorice. In continuare, exista un control guvernamental asupra manastirilor, exista dizidenti tibetani inchisi si torturati. In continuare, in Tibet chiar si diplomatii au nevoie de permise speciale pentru a putea intra, turismul ramanand extrem de scazut (cateva zeci de mii de turisti pe an, rate de ocupate a hotelurilor de 20% etc.), desi China tocmai a terminat Qingzang railway (mai mult pentru a-si intari controlul politic in zona, spun gurile rele).
In continuare, aceste probleme sunt extrem de abstracte pentru un european alintat ca mine, macinat nepermis de mult de problema unui monitor de 17 inch ce pare ca-i incalzeste revoltator de mult propria camera.
eu am unul de 19, să vezi aici căldură
ma vad din nou nevoit (vorba vine) sa intervin si sa ridic un joben virtual (19 inch, dar nu-s acasa 😉 ) pentru postarea ta. Din marturiile lui Matthieu Ricard, fiul lui Jean-Francois Revel, trecut la budism (M. Ricard, JF Revel – Calugarul si filozoful, ed. Irecsson) si din alte surse populatia tibetana, din 1950 si pana azi a cam fost INJUMATATITA – deci cateva zeci de mii de victime ar fi o cifra “optimista” – vorbim, de fapt, de vreo 2 milioane jumate.
Tibetul e intr-un rahat asemanator cu statele fostului URSS pana in ’89. Noi vedem la pro tv si pe youtube cum sunt executati ca la tir calugarii care vor sa treaca muntii la Dalai Lama si nu spunem nimic. E doar asa, ca un fel de reality-show; niste constiinte sedate. Injuram de numa-numa pe nebunii de la Yalta, aruncam Europei in fata pasivitatea si idiotenia de zeci de ani, dar odata vazuti liberi (more or less) ne cam doare undeva daca nu cumva mai sunt si alti disperati. De fapt, ce ma mai mir. Belarusul e la doi pasi, dar nimeni nu maraie nimic ca sa nu cumva sa provoace echimoze pe pielea sensibila a Rusiei. Prin decembrie, reactia unuia dintre cele mai credibile ziare din Romania la moartea lui Saparmurat Niazov, dictatorul turkmenilor, se rezuma la cateva randuri mazgalite in registru de stire senzationala, ca si cum sclavii turkmeni ar fi doar niste personaje dintr-o utopie cinematografica : http://www.cotidianul.ro/index.php?id=8506&art=22132&cHash=e057bfdb9e
Lipseste un E. Ionesco, care sa repete, mereu disperat si incrancenat : “au distrus singura civilizatie metafizica…”