De ce mă ridic în fiecare dimineaţă din pat?

0 Flares 0 Flares ×

2806204495_cce59668cb_mDin perspectiva creierului uman, recompensa se află în acţiunea însăşi, iar nu în răsplată. Creierul uman nu vrea să fie leneş, iar acest lucru este deja o banalitate din perspectiva înţelepciunii populare. Leneşii nu sunt prezentaţi în poveşti ca fiind trişti doar pentru că cultura dominantă proslăveşte munca în mod propagandistic, ci pentru că munca are de-a face cu bunăstarea interioară a individului.

Mai mult, unele experimente au arătat că, dacă au de ales, până şi şobolanii preferă să muncească pentru mâncare, decât să o primească pe gratis.

Poate nu este o regulă general valabilă, însă cred că despresiile ating mai degrabă pe oamenii neocupaţi. Plecând de aici, înţelegem mai uşor de ce optimismul este asociat în mod automat cu acţiunea, cu mişcarea.
Nu există entuziasm static.

Am fost zilele acestea atât de răcit încât nu mai ştiam dacă se spune răcit cobză sau răcit bocnă sau sunt bune ambele variante? Însă chiar şi astfel, am reuşit să mă ridic din pat (chiar ameţind) şi m-am observat neliniştit la perspectiva inactivităţii.

Trebuie să fac mereu ceva, trebuie să simt mereu că fac ceva, că umplu undeva lumea cu utilitatea prezenţei mele. De ce?

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

6 thoughts on “De ce mă ridic în fiecare dimineaţă din pat?

  1. editorcassh

    îmi place să dorm dimineaţa, dar în acelaşi timp, dacă dormi, nu poţi admira roua dimineţii încălzită de regele soare, care arată atât de frumos că-ţi ridică dispoziţia pe întreaga zi.

    Reply
  2. Alex

    “Trebuie să fac mereu ceva, trebuie să simt mereu că fac ceva, că umplu undeva lumea cu utilitatea prezenţei mele.”

    si care e finalitatea?

    Reply
  3. adrian popa

    nu stiu cati din cei care au citit acest post au fost vreodata someri. eu am trecut prin experienta asta. acum nu stiu daca e o legatura directa intre lene, creier, munca, rasplata. insa din ceea ce vad traim mai degraba intr-o societate care te face sa te simti inutil daca nu muncesti. asta nu pentru munca in sine(majoritatea munceste pentru bani) ci pentru faptul ca toti muncesc. toti isi ocupa timpul cu ceva desi acel ceva nu e neaprat format din placere. desi teoretic ai mai mult timp liber pentru tine, practic incepi sa urasti acest timp liber.

    Reply
  4. Dumitrita

    Traim in trecut sau in viitor(in general, foarte putini sunt cei care traiesc clipa, din pacate), iar pe zi ce trece simtim nevoia sa atingem acel viitor (mai mult sau mai putin apropiat), simtim nevoia sa fim ceea ce suntem si ce ceea ce vrem sa fim(ca o continuare a prezentului,a ceaseless construction).Poate de aceea stagnarea in activitatea rutiniera (o perioada de somaj, de ex.)e o piedica catre tine, cel mai bun, cel din secunda urmatoare..

    Reply
  5. Roxana

    Hmm… mi-aş dori să spun sincer că pot dormi şi 2 ore şi tot mă trezesc dimineaţa cu noaptea-n cap ca să privesc răsăritul şi roua. Dar aş minţi cu neruşinare.
    Îmi place să dorm măcar 8 ore/noapte/zi (depinde când ajung în pat).
    Ce ador să fac este să merg acasă, să plec din cămin şi să dorm în patul meu. Să mă trezească dimineaţa mama cu o cafea la pat, să vină pisicul şi să se alinte pe pătuţul meu, iar de afară căţelul să-mi des trezire. Să deschid larg fereastra şi să pătrundă aerul proaspăt de munte şi să privesc către Pietrele Doamnei. Rarăul în splendoarea lui te lasă fără cuvinte, mai ales dimineaţa.
    Ar mai fi momente în care nu regret că trebuie să-mi părăsesc căldura aşternutului cu miros de flori de munte: atunci când trebuie să prind trenul de 6 dimineaţa spre Iaşi. E gol, oameni puţini, controlorul e mereu un nene în vârstă care spune bancuri despre americani şi ruşi. Iar la 6:30, când priveşti pe geamul prăfuit al compartimentului, vezi cel mai frumos răsărit de soare. (bine, se întâmplă adesea să îţi uiţi camera digitală şi să nu ai cu ce-l imortaliza, dar îţi rămâne în amintire imaginea unui cer roşu-violet din care lumina se răsfrânge peste lume.)
    Mi se mai întâmplă să pornesc uneori spre Universitate pe la 7:30 dimineaţa şi să văd feţe mai adormite decât a mea la trecerea de pietoni. De obicei râd de una singură. Probabil mulţi mă cred nebună. Noroc de ceaţa din Copou că mă salvează în unele dimineţi reci…

    Reply

Leave a Reply to adrian popa Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *