Aud deseori cum cineva spune cu o oarecare mândrie “nu mă cunoști” sau, și mai rău, către o audiență mai largă, “nu mă cunoașteți”. Mândria este desigur defensivă și transmite atât disconfortul ignorării propriei persoane, cât și dorința de lămurire (“știi, eu sunt mai multe decât atât, eu nu sunt așa”).
Dincolo de acestea, situația nu este deloc flatantă și nu ar trebui să stârnească mândrie. Dacă cei cărora te adresezi nu te cunosc, sunt foarte mari șansele ca tu însuți să nu fi fost în stare să te comunici în mod autentic și, mai mult, e foarte posibil să te adresezi unui public nepotrivit (neinteresat de preocupările tale sau total confuz de ceea ce reușești să transmiți).
Desigur, există o cantitate legitimă de “nu mă cunoști” în fiecare din noi, iar această situație conturează propria izolare și, de multe ori, intimitatea propriei persoane. Există o distanță din oficiu între noi și ceilalți, însă nu aceasta mă interesează.
Mai interesantă este lupta prin care fiecare dintre noi dorim să micșorăm această distanță. Această străduință mi se pare una dintre motivațiile cele puternice: dorința de a-l întâlni pe celălalt, apetitul fiecăruia de a construi poduri către cei din jurul nostru.
A fi om înseamnă a fi în permanență pregătit de o îmbrățișare, de o întâlnire, de o privire. “Nu mă cunoști” exprimă starea tristă în care privirile celorlalți nu pătrund în zone întregi din sufletul tău. Probabil nu întâmplător una din regulile de aur ale morale este exprimată prin capacitatea fiecăruia de a se purta când este singur ca și cum ar fi privit și, invers, de a se purta când este privit ca și cum este singur.
Ne place sau nu, în spațiul privirii celorlalți este o mare parte din șansa noastră de a fi oameni și de a evolua. O privire mai puțin înseamnă o lume mai puțin, iar a fi pregătit pentru o îmbrățișare este o tehnică spirituală.
Există o parte sănătoasă a singurătății, însă cred mai mult în lumea în care atunci când doi ochi întâlnesc alți doi ochi începe cu adevărat o poveste.
multumesc pentru acest articol frumos!!…te imbratisez :D!…
Frumos articolul pe care l-ai scris, ma bucur ca l-ai publicat 🙂 chiar zilele acestea m-am confruntat cu situatia aceasta… 🙂
Randurile astea mi-au mangaiat sufletul. Multumesc! Si Felicitari Adrian pentru ceea ce esti si pentru ceea ce faci!
A te comporta în singurătate ca și cum ai fi privit nu denotă falsitate? E ca și cum nu ți-ai da niciodată răgazul să fii tu însuți 100%. Ne schimbăm comportamentul în funcție de interacțiuni. Nu ne vom revela adevărata personalitate (trecutul, prezentul, planurile de viitor) decât unui număr extrem de restrâns de persoane sau poate nici atât. E rău? E bine? Unii nici nu vor dori să te cunoască pe de-a-ntregul și vei avea tot dreptul să le ceri să nu te judece.
M-ai contrariat cu “regula de aur a moralei”.
ce frumos ai zis