Aseara am uitat telefonul acasa si n-am avut liniste tot drumul. Aveam senzatia ca lipsind din buzunar, l-am pierdut de fapt. Imi venea sa ma intorc sa-l iau, sa-i legitimez din nou existenta ca proprietate. In loc sa ma simt linistit ca nu-l aveam la mine (de multe ori ma streseaza telefoanele de serviciu sau apelurile de la oameni cu care intamplator chiar atunci nu tin neaparat sa port o conversatie), eram macinat de iluzia ca l-am pierdut. Am iesit la bere, am iesit la pizza etc. si cred ca mi-am pipat de zece ori buzunarul gol si-am avut aceeasi senzatie de neliniste ca l-am pierdut.
Saptamana trecuta eram pe strada cand ma suna cineva. Stam de vorba vreo doua zeci de minute timp in care intru intr-un magazin, imi iau tigari, desfac pachetul in mers si-n timp ce ma cautam de bricheta, ma apuca aceeasi neliniste cand imi simt gol buzunarul in care-mi tin de obicei telefonul. Ma strafulgera gandul ca l-am pierdut, derulez un fir mental inapoi in trecutul ultimei ore, unde puteam sa pierd, unde l-am uitat etc. Concluzionez ca era imposibil sa-l pierd, deci unde e si, printr-un mister al legilor gandurilor imi dau seama ca-l tin in mana lipit de ureche, ca vorbesc la el.
In Constanta pe faleza ma plimbam tinandu-l in mana (eram in sort, buzunare mici, risca sa cada). La un moment dat ma intersectez cu un copil insotit de un tata ce-mi da peste mana. Imi sare spectaculos din mana, cade pe dalele alea si se desparte-n trei fragmente: clapita de la camera, bateria si ce-a mai ramas din telefon. M-am speriat, injur, tatal nu zice nimic, culeg telefonul si-l asamblez din nou. A mers, insa s-a ciuntit un colt.
Concluziile le trageti singuri (ca intotdeauna).
ce concluzie?esti prea atasat de telefon.mereu apar modele noi,sa stii.si mai performante. 🙂 vezi sa nu dai in fetisism
pfiuh. gretoasa senzatie pe care o experimentez si eu, multumita grabei si uituceniei mele, mult prea des pentru tensiunea mea arteriala. la fel si cu actele – cum nu stiu doua secunde unde mi-am pus buletinulcarnetullegitimatiipestelegitimatiipermis, cum vad in fata mea vreo zece cozi enorme la capatul carora ma asteapta un batalion de ghiseiste crude…
Telefonul sta mereu pe birou, il mut in bucatarie, il pun langa mine cand stiu ca fac o baie mai lunga, il iau cu mine pana ce si la o plimbare scurta cu cainele. De cele mai multe ori, in intervalele acestea scurte de timp, nu suna. Dar lipsa lui imi provoaca o stare de panica, de ruptura cu lumea. Sunt in mijlocul lumii, dar daca nu am telefonul in buzunar/poseta/mana ma simt pierduta, parasita.
Concluzii?
Nu am idee. Dar cum dracu am crescut fara telefon? A cui eram atunci? :))
ce e cu iubirea asta pentru telefoane?
:)doi crocodili zburau deasupra atlanticului. dupa o luna zice unul: zburam de o saptamana si tot n-am ajuns. concluzia: nu sparge geamuri daca bicicleta nu e a ta.
draga concluzie, imagineaza-ti c-am ras:)
suna asa cunoscut… acum vreo 2 saptamani eram la cineva si am iesit pana la colt sa cumpar ceva, fara telefon. tot drumul am fost convinsa c-o sa se intample ceva groaznic, o sa se blocheze usa, o sa ma calce masina etc si o sa fiu pierduta in oras, fara telefon si fara bani. naspa senzatie.
si daca imi schimb locul de tinut telefonul (de ex. il pun in ghiozdan) stau tot timpul cu impresia ca l-am pierdut…
mda. concluzii.
cu siguranta nu esti singurul care simte acea senzatie cand nu`si gaseste telefonul in locul pus de fiecare data.Si eu sunt asa.cred ca suntem mult prea captivati de telefonul mobil si oare de ce?innainte cand nu era telefon mobil cum ne descurcam ? :)) da…buna intrebare ..de ce nu ne mai putem dezlipi de el ?cred ca din comoditate…sau cine stie …