Asta e întrebarea pe care ne-au pus-o câțiva dintr-un grup care urca în ceață în timp ce noi coboram de puțin timp din vârf.
“Cinci minute” le-am răspuns.
E greu de povestit energia care s-a aprins în ei la auzul acestei vești.

Sus, la 2507 m, era ceață și bătea vântul, iar picioarele – în pantalonii mei scurți – mi se învinețiseră de frig. Ne făcusem planul să mâncăm la cabană, dar sala de mese era plină. Ne-am luat un ceai cald, iar apoi am găsit un loc, la adăpost de vânt, unde ne-am scos să mâncăm.

Oricum, nu mai conta. După trei ore de urcuș pe Valea Ialomiței, orice s-ar fi întâmplat în vârf, ar fi fost o recompensă.

Pentru mine, de fiecare dată, este o aventură să merg pe munte. Mă duc nepregătit fizic (rezist la efort, dar apoi două zile sunt indisponibil) și mă informez pe net despre trasee și condiile meteo. Sunt pantofarul aproape perfect (-/+ bocancii).

Tura pe Vârful Omu nu a fost planificată în detaliu, îmi stătea în minte de mult timp, dar abia la începutul săptămânii trecute m-am decis de o drumeție în doi.

Am plecat în jur de 7 dimineața din București, iar la 9:30 eram la Padina pregătindu-ne pentru traseu. L-am ales pe cel cu plecare din Padina – pe Valea Ialomiței – dintr-un singur motiv: este cel mai scurt. Majoritatea preferă să ia telecabina din Bușteni până la Babele (și de acolo pe jos), dar eu nu sunt un fan al acestui mijloc de transport.

Am urcat singuri pe Valea Ialomiței urmând marcajul albastru printre cirezi de vaci și turme de oi, amintindu-mi încă o dată de ce îmi place muntele atât de mult.

Ne-am întors – printre turișiti străini și români – spre Babele unde am coborât întru-un final la Padina.

Următoarea tură – tot pentru prima dată – va fi, probabil, în Piatra Craiului.

Albumul foto e pe Facebook.

Notă: Drumul e asfaltat până pe Platoul Bucegi, iar de aici se merge o oră până la Padina pe un drum nici prea bun, nici prea rău.