Mi-a placut mult filmul, n-am citit cartea, insa am auzit de la Ioana ca este foarte buna si merita citita. In film este o scena in care unul din frati ajunge intr-un spital psihiatric si exclama: Nu mai vreau sa traiesc! O replica ce mi-a ramas in minte prin intersectia ei cu multe din momentele mele subiective.

A renunta la dorinta de a trai este un lucru blamabil dupa toate standardele. De vreme ce tu nu ai ales momentul nasterii tale, in mod normal (sau de dragul simetriei) nu ai dreptul sa alegi nici momentul mortii. E un caz extrem, insa poti renunta la dorinta de a trai si totusi sa nu te sinucizi, sa continui inertial sa traiesti cu o speranta disperata adanc camuflata in culoarele psihicului tau. Si acest lucru este imediat taxabil sau, mai bine spus, vei fi taxat imediat de cei in jurul carora traiesti.

Orice interactiune, orice prietenie, orice iubire ne-o dorim si ne bucuram de ea atata timp cat este un argument pentru viata, cat este un prilej al bucuriei de a trai. Cat timp o persoana incalca aceasta minima cerinta, ea va fi indepartata si mereu ocolita.

Mi-am fi placut sa citesc mai multa sociologie, insa stiu sigur ca exista proceduri si mijloace de presiune prin care o comunitate isi indeamna permanent membrii ei la… viata.
Intamplator, am citit un text interesant cu o oarecare legatura (doar o oarecare, caci discutia e mult mai larga) cu cele spune mai sus. Textul poate fi citit aici: The letter I can’t answer.