Consolation prizes

0 Flares 0 Flares ×

Ceea ce urmeaza mai jos este o traducere proprie a unui text destul de personal pe care Chuck Palahniuk l-a publicat in cartea sa Stranger than fiction: true stories publicata in 2004 la editura Doubleday.                                                

                                        Premiile de consolare
                                                                                       

                                                                       de Chuck Palahniuk
Inca un chelner ce ma serveste din partea casei pentru ca sunt acel tip.
Sunt tipul care a scris acea carte. Fight Club. Deoarece este o scena in care in care un chelner loial, un membru fight club, serveste gratuit povestitorul. Unde in film Edward Norton si Helena Bonham Carter mananca gratis.
Apoi un editor, alt editor, ma suna nervos si iritat deoarece vrea sa trimita un scriitor la clubul underground din zona sa.
“E misto, omule” imi spune din New York. “Mie poti sa-mi spui unde. N-o s-o dam in bara.”
Ii spun ca nu exista un asemenea loc. Nu exista nici o societate secreta de cluburi unde oamenii se pocnesc intre ei si se plang despre vietilor lor goale, carierele lor anoste, despre tatii lor absenti. Cluburile de lupta sunt o inventie. Nu te poti duce acolo. Eu le-am scornit.
“Bine”, imi spune. “Tine-o tu asa. Daca nu ai incredere in noi, sa te ia naiba.”
Inca un pachet cu scrisori soseste din grija editorului meu de la tineri ce-mi spun ca au fost la cluburi de lupta in New Jersey and London and Spokane. Povestindu-mi despre tatii lor. Azi gasesc in cutia postala ceasuri, umerase, cesti de cafea, premii de la sute de concursuri la care tatal meu ne inscrie in fiecare iarna.
Parti din Fight Club sunt adevarate. Este mai degraba o antologie a vietii prietenilor meu decat un roman. Sufar de insomnie si ratacesc fara somn saptamani intregi. Cunosc chelneri suparati care se joaca cu mancarea. Se rad in cap. Prietena mea Alice face sapun. Mike introduce cadre din filme porno in filme artistice. Toti cunoscutii mei sunt dezamagiti de tatii lor.
Fiecare tata este dezamagit de tatal sau.
Dar acum, putin care era fictiune devine realitate.
Cu o noapte inainte de a trimite manuscrisul prin posta unui agent in 1995, cand era doar cateva sute de foi, o prietena mi-a spus in gluma ca vrea sa-l cunoasca pe Brad Pitt.
I-am spus si eu in gluma ca vreau sa nu mai fiu un scriitor ce mestereste la camioane toata ziua.
Acum acele pagini fac parte din filmul in care joaca Brad Pitt si Edward Norton si Bonham Carter, regizat de David Fincher. Acum sunt somer.
Cei de la 20th Century Fox m-au lasat sa-mi aduc cativa prieteni la filmari si in fiecare dimineata luam masa la aceeasi cafenea in Santa Monica. De fiecare data eram serviti de acelasi ospatar, Charlie, cu aspectul sau de vedeta de cinema si parul sau des, pana in ultima zi cand am iesit in oras. In acea dimineata Charlie a iesit din bucatarie ras in cap. Charlie a intrat in film.
Prietenii mei care erau chelneri anarhisti rasi in cap li se serveau acum oua de catre un chelner adevarat care era actor ce juca rolul unui chelner anarhist ras in cap.
E acelasi sentiment ca atunci cand esti la frizerie intre doua oglinzi si  poti vedea reflexia reflexiei reflexiei tale si tot asa la infinit…
Acum chelnerii imi refuza banii. Editorii mormaie. Lumea ma trage deoparte in librarii si ma implora sa le spun unde se afla cluburi de lupta. Femei ce ma intreaba in soapta serios, “Sunt si cluburi pentru femei?”
Un fight club de noapte unde poti fila un strain in multime si apoi sa va loviti pana unul cade doborat…
Domnisoarele imi spun: “Da, serios, chiar avem nevoie sa mergem la asa ceva.”
Un prieten german Carston a invatat engleza dupa clisee vechi si nostime.   Pentru el, orice petrecere era an all-singing and all-dancing extravaganza
Acum cuvintele pocite ale lui Carston ies din gura lui Brad Pitt, la 15 metri inaltime, in fata a milioane de oameni. Bucataria de ghetou plina de mizerie a lui Jeff este acum recreata intr-un platou la Hollywood. Noaptea in care am fost sa-l salvez pe Kevin de la o supradoza cu Xanax seamana cu cea in care Brad s-a dus sa o salveze pe Helena.
Toti suntem mai nostimi in trecut, mai nostimi, mai smecheri, mai cool. Poti sa razi de orice din trecutul indepartat.
Povestea nu mai este povestea mea. Este a lui David Fincher. Apartamentul de burlac al lui Edward Norton seamana cu un apartament din trecutului lui David. Edward si-a tot scris si rescris replicile. Brad si-a cioplit dintii si s-a ras in cap. Seful meu crede ca filmul este despre el si despre cum lupta el sa-si multumeasca seful exigent. Tatal meu credea ca povestea era despre tatal sau absent, bunicul meu, ce si-a omorat sotia si apoi s-a sinucis cu o pusca.
Tatal meu avea patru ani in 1943 cand se afla sub pat in timp ce parintii sau se certau si fratii sai de 12 ani fugeau in padure. Apoi mama lui era moarta iar el auzea pasii tatalui cautandu-l prin casa, strigandu-l, cu pusca in mana.
Tata isi amineste tropaitul cizmelor langa pat si teava pustii atarnand aproape de podea. Apoi isi aminteste cum a aruncat rumegus pe cadavre sa le fereasca de viespii si muste.
Cartea, si acum si filmul, este produsul acestor oameni. Si cu tot ce a fost pus in ea, povestea Fight Club a devenit din ce in ce mai puternica, mai curata si nu este doar marturia unei vietii, ci a unei intregi generatii. Nu numai a unei generatii, ci a omului in sine.
Cartea este produsului Norei Ephron, a lui Thom Jones, a lui Mark Richard si a lui Joan Didion, Amy Hempel si Bret Elis si Denis Johnson, caci lor le-am citit prima data cartea.
Cei mai mult dintre prietenii vechi, Jeff si Alice si Carston s-au mutat, au plecat, s-au casatorit, au murit, au absolvit, s-au intors la scoala, isi cresc copiii. In aceasta vara, cineva mi-a omorat tatal in muntii din Idaho si i-a ars trupul pana au ramas doar oasele. Politia spune ca nu exista suspecti. Avea 59 de ani.
Vestea am aflat-o vineri dimineata prin editorul meu care fusese sunat de la biroul serifului din Latah County care ma gasise prin editorul meu pe internet. Bietul editor, Holly Watson, m-a sunat si mi-a spus, “Poate sa fie o gluma bolnava, insa trebuie sa suni un detectiv din Moscow, Idaho.”
Acum stau in fata unei mese pline cu mancare si te gandesti ca crevetii si pestele gratuit au gustul minunat, insa nu totdeauna e asa.
Inca ma plimb noaptea.
A ramas doar o carte, si acum un film, unul ciudat si fascinant. Un excelent film salbatic. Ceea ce pentru altii va fi ca si cum te-ai dat intr-un montagne-russe, pentru prietenii mei si pentru mine este o carte nostalgica plina de resturi. Un memoriu. O dovada uimitoare ca furia, dezamagirea, lupta si resentimentul nostru ne uneste cu lumea intreaga.
Ceea ce a ramas este dovada ca putem crea realitatea.
Frieda, femeie care l-a ras pe Brad in cap, mi-a promis ca-mi pastreaza din parul lui pentru felicitarile de Craciun, dar a uitat si a trebuit sa tund cainele unui prieten. O alta femeie fanatica , prietena cu tatal meu, ma suna. Este sigura ca rasistii albi l-au omorat si vrea sa mearga “sub acoperire” in lumea lor in jurul lacurilor Hayden si Butler in Idaho. Vrea sa merg cu ea sa “ii tin spatele”. Sa “o acopar”.
Asadar aventurile mele continua. Ma voi duce la granita Idaho. Sau voi ramane acasa cum vor cei de la politie, sa iau Zoloft si sa astept sa ma sune ei.
Sau, nu stiu.
Tatal meu era dependent de jocuri de noroc si in fiecare saptamana inca vin in cutia posta mici premii. Ceasuri, cesti de cafea, prosoape de golf, calendare, niciodata nu vin premii mari, masini sau barci, doar maruntisuri. Jennifer, alta prietena, si-a pierdut recent tatal bolnav de cancer si primeste si ea tot felul de mici premii. Bratari, pliculete cu supa, sosuri si din cand in cand jocuri video, periute de dinti si i se rupe inima.
Premii de consolare.
 Cu cateva nopti inainte de a muri, am vorbit cu tata la telefon vreo trei ore despre casa de lemn ce o construise pentru mine si pentru fratele meu. Am vorbit despre niste pui carora le facusera un cotet si se intreba daca sa le puna pe podea plasa de sarma sau nu.
El spunea ca nu, un pui nu face mizerie in cuibul sau.
Am vorbit despre vreme, cat de rece fusese noaptea. Mi-a spus cum in padure unde traia el, curcanii salbatici tocmai isi clocisera puii si-mi povestea cum fiecare mascul se umfla seara in pene si-si aduna puii. Deoarece erau prea mari ca femela sa-i protejeze. Sa le tina de cald.
I-am spus ca nici un mascul nu este atat de grijuliu.
Acum tatal meu e mort si gainele au cuiburile lor.
Si se pare ca acum amundoi am gresit.
POSTSCRIPTUM: A doua zi dupa ce Holly Watson m-a sunat, fratele meu trebuia sa soseasca din Africa de Sud. Venea sa-si rezolve niste treburi la banca; in schimb, ne-am dus in Idaho sa identificam un cadavru pe care politia sustinea ca este tatal nostru. Corpul fusese gasit impuscat langa trupul unei femei intr-un garaj ars pana la temelii in muntii din Kendrick, Idaho. Era vara lui 1999. Vara lansarii filmului Fight Club. Am mers la casa lui din muntii de langa Spokane incercand sa descifram niste radiografii ce aratau cele doua vertebre rupte care-l lasase paralizat pe tata in urma unui accident de tren.
Locul era frumos, sute de acri, curcani salbatici, elani si caprioare peste tot. Pe drum catre casa era un nou semn. Langa un bolovan de la marginea drumului.  Scria pe el “Kismet Rock”. Habar n-aveam la ce se referea semnul.
Inainte ca eu si fratele meu sa gasim radiografiile, politia ne-a spus ca corpul este al tatalui. Au folosit amprentele dentare pe care i le trimisesem inainte.
La proces lui Dale Shackleford, s-a aflat ca tata raspunsese unui anunt matrimonial pus de o femeie a carui fost sot o amenintase cu moartea pe ea si pe oricine l-a fi gasit cu ea. Titlul anuntului era “Kismet.” Tatal meu a fost unul din cei cinci barbati care ii raspunsesera. Pe el l-a ales.
Conform detectivilor din Districtul Latah, Shacklefor a sustinut ca l-am hartuit trimitandu-i copii ale filmului Fight Club. Asta era in ianuarie 2000, cand singurele copii au fost lansate doar pentru premiile Oscar.
Donna Fontaine o chema pe femeia gasita langa corpul tatalui meu, ea postase acel anunt. Era doar la a doua sau a treia intalnire. Se dusesera acasa la ea sa hraneasca niste animale si apoi s-au intors la cabana lui unde tata dorea sa o surprinsa cu semnul “Kismet Rock”. Un fel de reper numit dupa noua lor relatie.
Fostul ei sot i-a asteptat si i-a urmarit pana la drumul ce ducea catre cabana. Conform verdictului tribunalului, el i-a omorat si apoi a dat foc cadavrelor in garaj. Se stiau de mai putin de doua luni.
Dale Shackleford isi asteapta pedeapsa cu moartea.
 

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

Leave a Reply

Your email address will not be published.