Poate este o percepție sau o memorie selectivă, dar în ultimul timp mă izbesc aiurea de întrebarea “când te însori?”. Uneori este pusă presupunându-se un curs firesc (“va trebui să te însori cândva”) și alteori întrebarea ascunde o compătimire. Nu de puține ori o simt ca un reproș, un îndemn către maturizare și o dovadă pe care ar trebui să o prezint celorlalți că știu ce să fac cu viața mea. Că am un plan pe termen lung și acest plan, automat și iremediabil, trebuie să conțină ideea căsătoriei.

În alte dăți, și aici e încercarea mea patetică de a-l psihanaliza pe celălalt, întrebarea pare o invitație la o capcană. Îmi pare ca și cum unii au tras un loz necâștigător și, pentru ca Universul să nu se stingă în dezechilbru, trebuie să-l trag și eu.
Puțini sunt cei care laudă tribul celor căsătoriți, dar mai toți te vor intrat în el. Sau poate e invers, e atât de bine acolo şi toţi din jurul tău sunt bine intenţionaţi.

Astă vară, la o discuție cu un văr de-o seamă cu mine (căsătorit, două copii) în cadrul unor glume în care asociam căsnicia cu o închisoare simbolică, a încercat să-mi închidă gura cu:
“Știi ce, eu am voie să ies la bere cu băieții de două ori pe săptămână”
Am râs cu lacrimi. AI voie? De două ori pe săptămână?
Am mai întrebat în jur și, spre mirarea mea,  una dintre concluzii a fost că ori vărul meu este un bun negociator, ori are o soție foarte înțelegătoare.
De două ori pe săptămână? E prea mult, n-ar trebui să aibă dezlegare.

Am răs și încă râd de câte ori povestesc această întâmplare în care vărul meu credea că se laudă, confirmându-mi de fapt teza inițială.

E înfricoșător să spui “noi” în atâtea situații în care înainte spuneai doar “tu”. Uneori, pare prea puțin și acest “noi”, înveți să spui doar “ea”.

“Sunt în mijlocul unui proces de domesticire” le spun prietenilor când, la bere, mai picăm în acea discuție despre propriile relații și problemele inerente acestora.
E un proces care a început fără știrea mea, uneori este evident, însă de cele mai multe ori am impresia că este atât de subtil încât nici ea nu-și conștientizează propria cruciadă. Nu știu, poate e doar în capul meu, dar dacă mă întrebaţi pe mine, această domesticire este un proces asimptotic.

Acum, câteva săptămâni, blestemat fie acel văr, mi-am cerut voie să ies în oraș cu un prieten. Îi promisesem a doua zi că voi găti și o voi aștepta seara cu ceva bun. A doua seară, s-a ivit ocazia de a ieși și am sunat-o să îi cer voie. Voi găti în altă zi sau mă voi revanșa altcumva. Am primit dezlegarea.
Bine, nu e motiv de panică, s-a întâmplat o dată și nu se va mai repeta.

Am vrut totuși să-l sun pe acel văr și să-i spun. Da, mi-am cerut voie să ies din casă, ești mulțumit? L-am sunat, dar nu mi-a răspuns. Probabil era într-un din acele acele seri în care avea voie să iasă la bere cu băieții.