Cosimo de Medici incredintase marelui umanist florentin Marsilio Ficino (1433-1499) traducerea manuscriselor lui Platon si Plotin pe care le achizitionase de mai multi ani. Insa, cam prin 1460, Cosimo cumpara un manuscris din Corpus Hermeticum si ii cere lui Ficino sa-i dea imediat o traducere in latina; acesta pune deoparte Dialogurile si incepe in graba traducerea textelor hermetice.

Acest simplu fragment ma fascineaza de multi ani. Am citat aici din Istoria credintelor…, insa “povestea” a mai fost repetata si reformulata de Eliade in Nostalgia originilor si Ocultism, vrajitorie si mode culturale.
Ce-l motivase pe Cosimo de Medici sa amane traducerea celor doi stalpi ai antichitatii clasice grecesti pentru urgenta manuscrisului atribuit lui Hermes Trismegistus? Cat de mare era prestigiul acestuia in acele vremuri si cat de adanca era insatisfactia fata de viziunea oficiala scolastica a crestinismului occidental?

In opinia lui Eliade, Renasterea n-ar fi fost posibilia fara aportul ideilor si curentelor subterane, neoficiale. Fara fascinatia pe care au avut-o umanistii fata de conceptiile pre-crestine. Fara nostalgia catre o religie promordiala, transistorica.

Pico della Mirandola invata ebraica pentru a se initia in Kabbala, iar papa Alexandru al VI-a comanda o fresca abundand de simboluri hermetice. E ca si cum avand la dispozitie o biblioteca intreaga, ai desena un sotron in sala de lectura si-ai petrece zile intregi pentru descifrarea misterului sau. Giordano Bruno prevedea reintoarcerea iminenta a religiei vechilor egipteni, iar Persia mitica a lui Zoroastru devine hit. Mai tarziu, Newton, un parinte deja modern, era de-a dreptul fascinat si interesat de alchimie.

La anumite momente date, anumiti oameni au refuzat viziunea asupra lumii pe care cultura oficiala (se poate citi si mijloc de presiune) o oferea membrilor sai. Au incercat sa vada dincolo de orizontul provincial lasandu-se fascinati de idei camuflate in tratate obscure, purtati de nostalgia unor surse spirituale primordiale, cautand sensuri ascunse, pierdute si nerecuperate.

Nu stiu daca toate acestea sunt simple nostalgii spirituale, daca tradeaza o neincredere sanatoasa in modul de transmitere de la o generatie la alta a zestrei culturale sau daca este iluzia acelui adevar rezervat celor putin sau daca, dimpotriva, este incercarea acelor intuitii ce subzistau la nivelul curentelor populare, daca tradeaza rezistenta la modurile institutionale si centrale de propagare ale unor viziuni asupra lumii, insa ma intreb ce s-a pierdut intre timp pentru ca sotronul sa devina, dintr-un labirint initiatic intr-un oficial “joc de copii în care jucatorii lovesc cu piciorul o pietricica, facand-o sa treaca printr-o serie de patrate desenate pe pamant”?