Dacă optimiştii au în medie mai multi prieteni, iar mai mulţi prieteni înseamnă mai bune abilităţi de relaţionare, pot spune că optimismul este corelat cu buna întreţinere a acestor abilităţi?
Dacă ar fi adevărată concluzia de mai sus, ar înseamna că optimismul poate fi consecinţa unei primeniri interioare care are ca rezultat mai bune abilităţi de relaţionare. Mai aplicat spus, optimismul poate fi consecinţa unor sesiuni de training. Optimismul poate fi învăţat.
Accesarea unei viziuni asupra lumii este făcută prin intermediul unei transformării de sine, iar această transformare poate pleca de la modul cum interacţionăm cu ceilalţi.
Este aproape sigur că tindem să ne înconjurăm cu oameni care ne confirmă ideile noastre despre lume, însă dincolo de acest joc al confirmărilor, se poate spune că o mare parte din opiniile şi ideile pe care le aveam despre lumea din jur sunt filtrate prin prietenii noştri.
Prietenii sunt primii garanţi ai coerenţei lumii, sunt cei care încălzesc universul şi-l fac suportabil. Prietenii – ca şi optimismul – aduc un plus de sens în viaţa ta în timp ce pesimismul este o privare de sens, o răcire.
Prietenii sunt ferestrele noastre către lume, iar optimismul este un mod de-a îmbunătăţi privirea.
Capacitatea noastră de relaţionare este aproape mereu corelată cu un grad de maturitate care presupune înţelegere, empatie, negociere, răbdare şi discernământ. Şansa de a ajunge la aceste calităţi este mai mare dacă suntem optimişti decât dacă am fi pesimişti.
În funcţie de cum socializăm cu oamenii din jur accesăm anumite viziuni despre lume sau prin anumite viziuni despre lume ajungem la anumiţi oameni? Situaţia este valabilă în ambele sensuri?
Din orice direcţie am porni, pesimismul – ca şi lipsa prietenilor – este o înfrângere, iar înfrângerile – dacă sunt de durată – nu sunt sănătoase.
[New Post] Şi prietenii sunt responsabili pentru optimismul nostru http://www.adrianciubotaru.ro/si-prieten…
Intr-adevar, optimismul se poate invata si nu este greu deloc. Noi suntem responsabili de optimismul nostru, nu prietenii, nu familia sau mai stiu eu cine. Practic, daca optimismul cuiva depinde de alte persoane nu e prea ok. Poti dezvolta prietenii fie ca esti optimist sau pesimist. Evident, optimistul va avea mai multi prieteni dar daca e destept nu are ca sursa a starii sale o alta persoana in afara de el.
Pentru a x-a oară scriu un comentariu de 10-15 rânduri la unul din posturile tale iar când e vorba să dau “accelerează!” şterg tot şi închid pagina.
Înfrângeri de durată? Adică cum? Oricum din eşec după eşec vine succes. 🙂
Ariel, sirul de înfrângeri dacă nu este din când în când întrerupt de victorii poate destabiliza o personalitate, poate avea ca rezultat un slabă încredere în sine şi în forţele proprii.
Undeva, cumva trebuie să găseşti o confirmare a ceea ce faci (o victorie, la urma urmei).
Cu optimism poți să eviți spirala întrebărilor încuietoare – ”dacă se întâmplă ceva rău?” – pe care le privești ca oportunități – ”rezolv cumva, învăț mai multe”. Dacă vrei să faci proiecte mari, trebuie să fii pregătit moral să le duci(lucru pe care îl reușești cu ajutorul oamenilor cu care te înconjori)
@Adrian – e un fel de lege a lui Gossen, dar inversa… da, e logic. Dar tocmai de aceea existam noi – ca sa-i ridicam “de jos” pe cei cazuti de prea multe infrangeri (cel putin imi place sa consider ca eu pot face asta).
Marimea intensitatii unei placeri descreste progresiv pana la saturare, daca respectiva placere este satisfacuta in mod continuu si neintrerupt. (Legea lui Gossen)
ctrl+alt delete / reset 😉