S-a făcut – am citit aici – un test de inteligenţă pe două grupuri de negri. Unui grup i s-a dat testul, iar celui de-al doilea grup i s-a dat testul şi câteva întrebări referitoare la rasă, gen “sunteţi afro-american?”. Două-trei întrebări banale, care le-au amintit testaţilor din ce rasă fac parte.
Rezultatele testelor au fost uimitoare. Prima grupă (care a dat doar testul) a avut cu 50% mai bune rezultatele decât cea de-a doua grupă (celor cărora li s-au amintit rasa).
În acelaşi tipar, li s-a dat acelaşi test unor tineri albi din câteva licee foarte bune ca reputaţie, performanţă etc. Primei grupe i s-a dat doar testul, iar celei de-a doua grupe i s-a dat testul şi l-a început câteva întrebări despre liceul bun unde învaţă.
În mod previzibil deja, cea de-a doua grupă a avut rezultatele cele mai bune. Un liceu reputat este asociat în mod inconştient cu smartness şi, indiferent, de media capacităţilor reale ale elevilor, amintirea acesui smartness le-a catalizat abilităţile, i-a făcut mai încrezători şi, prin urmare, au avut rezultate mai bune.
Explicaţia e simplă şi stă în mind frame. Dacă oferi un cadru mental pozitiv celor din jur, reuşeşti să-i faci pe aceştia să scoată ce au mai bun din ei. Nu trebuie să minţi, nu trebuie să încurajezi inutil, trebuie doar să oferi un cadru mental plin de asocieri pozitive pornind de la identitatea acestora.
În viaţa de zi cu zi, facem acestu lucru foarte des. Dacă unui prieten îi este frică de un examen, încercăm în mod natural să-i aducem aminte de situaţiile din trecut pe care le-a depăşit în ciuda fricii iniţiale.
“Ţi-a fost frică şi la examenul ăla şi ai văzut ce simplu a fost până la urmă.”
Cuplurile se destramă pentru că au epuizat mind frame-urile pozitive pe care şi le pot dărui unul altuia cei doi îndrăgostiţi. Dacă îmi provoci asocieri negative, dacă mă faci să mă simt prost, inutil, nesigur pe mine, vinovat, mintea mea va crede aceste lucruri, iar eu mă voi comporta ca atare. Şi de aici începe un întreg cerc vicios.
Mintea umană, deşi nu conştientizăm întotdeauna, este cea mai subtilă şi mai puternică antenă. Receptează toate nuanţele mediului înconjurător, decriptează toate semnalele. Este cea mai puternică şi mai adaptată armă. Dacă îi livrezi informaţii, ea le va procesa, iar tu în mod inconştient te vei comporta ca atare.
Sunt oameni cărora este de ajuns să le spui de câteva ori că sunt inutili, iar mintea lor va procesa informaţia, va scoate afară toate amintirile în care s-au simţit inutili. Suntem fiinţe care înglobăm foarte concret informaţia nouă în experienţa veche. Aici este şi puterea, şi vulnerabilitatea noastră.
Aici este interesant faptul că experienţa noastră se schimbă în funcţie de cadrul mental în care ne aflăm. Experienţa proprie este relevantă doar dacă este cuplată cu starea prezentă de spirit.
Dacă starea actuală este una împiedicată, te vei împiedica des, indiferent de experienţa ta îndelungată mersului biped.
Încurajator şi plin de provocare este faptul că putem alege oricând să fugim de orice prilej de păcat, că putem să evităm situaţiile care ne coboară stima de sine şi încrederea în unicitatea proprie.
Ştiu că zilnic, sentimentul unicităţii proprii ne este insultat în permanenţă de oamenii şi situaţiile din jur, însă câte bătălii frumoase, câte provocări, câte eroisme şi câtă creaţie poate suscita această condiţie umană!
Sunt mai multe astfel de studii in cartea cu pricina si s-au mai facut si altele de la cele citate de el. Si-ntre timp a aparut “The Secret” 😀
Planui sa scriu de mult timp despre puterea contextului dar din unghiul cenzurii. Ma bucur ca ai scris pe larg si probabil mai bine 🙂
Thanks 4 the article; mi-ai dat niste idei foarte bune 🙂 (am poimaine examen la psihologie sociala..)
true, true
pentru mine e atat de trist sa construiesc in fiecare zi si sa vina un “copil” si sa dea cu sutul in castelul abia terminat…
sisif insa nu se descurajeaza. asteapta copilul sau copiii ce se va/vor minuna de ultima forma, perfecta, a castelului 🙂
Ma indoiesc de acuratetea testului facut. Diferentele de rezultate sunt prea mari. Cu siguranta exista undeva un “viciu de procedura”, care sa asigure testului rezultatul necesar sustinerii teoriei.
Teorie cu care in principiu sunt de acord. Insa de obicei se exagereaza puterea acestui “positive thinking”.
nu stiam de ce imi merg toate atat de bine in ultima vreme! teoria se confirma! garantat! super articolul.
Shilo, studiile îndeplinesc rigorile ştiinţifice şi autorul are în spate o bibliografie serioasă.
Nu e positive thinking, e analiza – uneori microanaliza – mijloacelor contextuale care pot face diferenţa.
zamolxis
intre timp pana si The Secret e usor depasit…
io stiu ca omenirea tre sa se trezeasca si asta destul de repejor, pen’ ca za clac iz tiching, dar totusi, parca prea suntem bombardati cu “adevaruri” care ne schimba perspectiva brutal de radical. mai intai mascat, cu diverse sf-uri si metafore, apoi cu acest gen de documentare semicomerciale, semirevelatorii.
so, yap, i guess “there is no spoon”:)
http://www.youtube.com/watch?v=YXKFTzlBziI
http://www.youtube.com/watch?v=vnvM_YAwX4I
http://www.youtube.com/watch?v=YG9FO7JGWq4&feature=related
apropo… tin sa-ti amintesc ca porti o peruca foarte aiurea si stupida… ca de clown
Citesc file de carte si imi place ce citesc.Despre conditia umana s-ar putea filozofa cla nesfarsit.De exemplu desprecat de usor poti insulta o persoana pentru ca a doua oara sa iti ceri iertare si sa o faci in continuare.Ce inseamna acest lucru? Oare puteresau mojicie?
Hmmm…am citit despre studiul cu negrii si perfomrantele la teste acum cateva saptamani…explicatia era ca negrii care au performat mai slab au facut-o pentru ca le-a fost activat stereotipul negativ conform caruia negrii sunt mai putin inteligenti decat albii. Astfel, ei au performat la testul respectiv in baza stereotipului, acceptandu-si eticheta. Bineinteles ca mind frame-ul are un rol important si e cunoscut faptul ca vom avea o performanta mai buna daca suntem motivati pozitiv. Asta e natura noastra, cautam sa fim apreciati si, atunci cand suntem, cautam sa devenim si mai buni…
dana, ai rezumat bine, asa este:)
Eu sunt (probabil) exceptia care confirma regula. Reactionez la un stimul negativ (subapreciere, critica destructiva, stress fizic) mult mai eficient in rezolvarea “taskului” pe care-l am de indeplinit decat daca imi sunt promovate calitatile. In situatia din urma ajung deseori la un stadiu de autosatisfacere care nu-mi mai permite sa vad dincolo de lungul nasului… Poate educatia primita sa fie de vina? Sau structura genetica? Stiu sigur ca in cazul meu, a fi mandru de ceea ce fac inseamna a face acel lucru mai prost. Sa ma duc la un control, Adriane? 🙂