Avea în jur de 40 de ani și trăia pe unde apuca. Uneori pe la cunoscuți, alteori prin hoteluri ieftine. Într-o țară străină, fără job, cu un trecut dubios și fără prea mari prospecte.
Aștepta răspunsuri din toate părțile. Poate Dumézil îi va găsi ceva la Universitate (măcar să țină câteva cursuri), poate Ananda Coomaraswamy – căruia îi scrisese disperat – îi va găsi un post în SUA (fie și profesor de liceu).

Era plin de datorii, povestește în Jurnal cât de jenat se simțea să ceară bani de la prieteni. Erau seri în care nu-și permitea decât un ceai și a trăit câteva luni întreținut de Giza, fiica lui vitregă.

“Când îmi oferă cineva o țigară americană, îmi rețin cu greu un țipăt infantil de încântare.” (Jurnal, 20 februarie 1947)

În mijlocul acestei situații, scria de dimineața până seara și se plîngea uneori de pereții subțiri ai camerei sale prin care auzea certurile vecinilor (un motiv folosit mai târziu în “Noaptea de Sânziene”).

Practic, un loser.
Pe de altă parte, abia dincolo de acest tablou, începe adevărata lui poveste.