În plină criză, lucrurile se cam stricaseră în agenția de publicitate unde lucram pe atunci. Bugete tăiate, evenimente și campanii anulate, clienți panicați. În acea atmosferă în care bonusurile se tăiaseră și nemulțumirea o simțeai în aer, șeful de la departamentul de creație ne-a scos pe terasă la o discuție lămuritoare.
Întinși pe niște scaune cu design futurist, având în față cafele și țigări, ascultam un discurs despre norocul de a lucra în publicitate chiar și în vreme de criză. Ca un semn ajutător pentru o comparație care avea să vină, undeva, peste drum, niște muncitori își mânuiau târnăcoapele în asfaltul încins al amiezii.
“Dacă nu vă convine, mergeți și săpați șanțuri și apoi să vă plangeți că ceea ce faceți acum este greu”, a fost argumentul suprem.

În mod evident, nu aveai ce replică să dai. La departamentul de creație, stăteai într-o mansardă răcorită de aerul condiționat, te jucai în fața unor Mac-uri și trebuia să oferi în schimb un minim de idei. Dacă aveai nevoie de artificii creative, puteai să alegi între un joc de wii sau fussball, sau o ieșire pe terasă la un brainstorming relaxat.

În schimb, argumentul suprem este în mod inerent greșit, pentru că poți justifica absolut orice folosindu-te de un termen de comparație inferior. Sunt oameni care muncesc în mine și tu îndrăznești să te plângi de locul tău de muncă la birou? Sunt țări cu drumuri pline de nămol o mare parte din an, iar noi ne plângem de câteva gropi în asfalt?

“Unii nu au ce mânca și tu faci mofturi la masă”, încerca mama să-mi liniștească pretențiile.

Faptul că sunt oameni în Africa care trăiesc în condiții mai grele ca mine nu-mi consolează nemulțumirile și frustrăile actuale. Nu mă încălzește faptul că unii dau cu sapa pentru a-și asigura o pâine în timp ce alții lucrează în servicii unde totul e stresant, competitiv și schimbător. La fel, nu mă liniștește gândul că trăiesc în condiții mai decente decât Ludovic al XIV-lea în reședința sa regală sau că am acces la resurse mai ușor decât 90% dintre oamenii care au trăit până acum pe Pământ.

E ca și cum i-ai spune unui sclav să fie recunoscător pentru că sunt alți sclavi care lucrează în condiții și mai grele.

Este ok să fii recunoscător pentru lucrurile bune care ți se întâmplă, însă din perspectiva mea, dacă tot este să facem comparații, de ce să nu ne comparăm cu partea plină a paharului? Cu cei care lucrează în condiții mai bune, cu cei care își câștigă traiul sacrificând mai puțin sau cu cei care își trăiesc propriul vis.

De ce să nu ne dorim mai mult în loc să ne complacem într-o automulțumire doar pentru că există alții care trăiesc și muncesc în condiții mai proaste decât o facem noi?

Sunt multe tipare pe care societatea ni le servește doar pentru a nu depăși granițele propriilor limite, doar pentru a nu strica o ordine în care nimeni nu iese din rând. Îți spun părinții și îți spun prietenii să te potolești, să nu riști și să te mulțumești cu ceea ce ai și cu ceea ce ești acum. De ce te mănâncă să riști să strici normalitatea de acum pentru excelența pe care o poți avea mâine?

La câteva săptămâni după acea discuție de pe terasă, am plecat fără regrete și fără resentimente. Cred că a fost ultima dată când cineva a încercat să-mi spună cu cine să mă compar și cât de mulțumit sau nemulțumit să fiu.