Duminică, la o întâlnire de grup pentru a pune la punct ultimele detalii legate de Lecturi Urbane, am adus fiecare câteva cărţi pe care le vom împărţi în metrou în timpul evenimentului. S-au strâns vreo 40 de cărţi, iar Între Orient şi Occident a lui Neagu Djuvara mi-a făcut cu ochiul şi-am promis c-o voi citi, iar marţi – la eveniment – o voi returna pentru a fi inclusă în circuit.

Am scos câteva fragmente pitoreşti pe care le împărtăşesc aici. Spre hazul sau nehazul fiecăruia despre Ţările române la începutul epocii moderne (1800 – 1848)

Cu privire la obiceiurile culturale locale, în 1806, a doua zi după ce-a sosit la Bucureşti, doamna Reinhard – soţia consului francez – îi scria mamei sale:

“M-am dus să văd odăile în care aveam să locuim; mi s-au părut foarte goale: în afară de nişte divanuri, nu mai era nimic şi, spre mare mea mirare, nici măcar o oglindă: soţul meu cerea stăruitor o masă de scris; iar eu am vrut să ştiu cum trebuie să stai când scrii scrisori. Domnul de Saint-Luce, aflat în slujba noastră, mi-a încredinţat că te obişnuieşti repede să scrii pe genunchi; numai cei care slujesc domnitorului îşi îngăduie luxul unui portofel.”

Cu privire la managementul resurselor:

Toţi străinii se miră văzând, atât la domnitor, cât şi la boeri, mulţimea de slugi, fără ca una să aibă cine ştie ce treabă de făcut.

Unele legi provoacă uimire lui Raicevich, primul consul al Austriei în Principate:

Pedeapsa cu moartea a fost aproape cu totul desfiinţată de domnitorii din ultimul timp; se cade să li se aducă lauda de a fi fost, îndeobşte, omenoşi, de a se fi îngrozit în faţa cruzimilor. […] Lucrul acesta mi s-a părut foarte lăudabil şi pilda ar trebui urmată chiar şi de ţările cele mai civilizate, unde viaţa cuiva tine de voinţa unui singur om sau de a unui mic număr de oameni.

Iată ce spunea, încă din 1778, generalul de Bawr în ale sale Mémoires historiques et géographiques sur la Valachie, cu privire la jalea unora de peste veacuri că avem o ţară frumoasă, păcat că-i locuită:

Este dureros să vezi o ţară atât de frumoasă, cu un pământ atât de roditor, cu un cer atât de strălucitor şi cu oameni atât de buni este atât de puţin populată. Sunt încredinţat că, aici, ar putea trăi de cinci sau şase ori mai mulţi locuitori decât are ţara acum, şi ceea ce este şi mai rău este că populaţia scade, mai ales de vrei treizeci-patruzeci de ani încoace.

Despre cum se rezolvă situaţiile de criză:

Prin anii 1840, fostul consul al Franţei, Adolphe Billecocq vorbeşte despre “admiraţia pe care o stârnesc oricărui străin călătoriile în aceste provincii: în ciuda tuturor greutăţilor, aceste călătorii sunt cum nu se poare mai rapide, lesnicioase, necostisitoare.
Ţăranul moldovalah, de pildă, fiinţa cea mai domoală, cea mai deznădăjduită, cea mai delăsătoare, devine, de îndată ce încalecă, cel mai cutezător şi cel mai iscusit surugiu din lumea întreagă.
În viaţa mea, am făcut peste 4o.ooo de leghe cu poştalionul, însă surugii cum sunt cei moldovalahi, vă rog să mă credeţi, nu se întâlnesc niciunde. Călătorul cel mai nepăsător, cel mai îngrijorat, cel mai posomorât nu se poate să nu se însenineze văzând iscusinţa surugiului, voioşia, hazul, filozofia, iuţeala, veselia lui.

Aidoma acelor sagals spanioli, îşi îndeamnă tot timpul caii din gură. Mai puţin poetic totuşi decât arrieros andaluzi, îndemnurile adresate din belşug cailor nu sunt luate din cine ştie ce romanceros de prin partea locului. Înjură surugiul nostru de se cutremură împrejurimile.”

Cu acest prilej, Billecocq povesteşte anecdota cu mitropolitul care a stat cu caleaşca împotmolită o zi întreagă: surugii ziceau că n-o pot scoate din noroi… întrucât respectul faţă de înalt preasfinţitul îi amuţise! Neputând face altcum, cel mai îndrăzneţ dintre ei se încumetă să-i ceară înalt preasfinţiei sale îngăduinţa să înjura ca să poată face treaba.
După răspunsul dat de mitropolit: “Dacă doar de asta-i vorba, fiii mei, eu îmi astup urechile”, Billecocq scrie mai departe: “Îndată sub o ploaie de sudălmi, catacreze şi onomatopee pe care, de ar fi să le traduc aici, m-aş simţi tare stânjenit, caii o zbughesc de parcă ar fi mânaţi din urmă de tunetele cerului…”