Disonanța cognitivă e tensiunea dintre ceea ce îți poveștești ție însuți și ceea ce ți se întâmplă. Pe scurt, ea apare când realitatea contrazice niște convingeri.
Acest articol pornește de la ipoteza că există o disonanță culturală în rândul românilor care a început la începutul secolului XIX și continuă până în prezent. Este o oglindă deformată în care ne privim pe noi înșine și prin care privim mai departe în jurul nostru.
În această oglindă se regăsesc mituri culturale inventate de anumite elite și perpetuate fără discriminare și simț critic prin sistemul național de educație și mass media.
Sursele acestei disonanțe sunt paralele cu începuturile modernizării în Țările Române, când primii români care au călătorit și au studiat în străinătate au realizat cât de mare e distanța culturală dintre noi și Occident.
Peste câteva decenii, orice dorință de reformare (Revoluția din 1848, măsurile lui Cuza de mai târziu) a pornit de la această simplă comparație: unde ei sunt (departe), unde suntem noi (în urmă).
Observarea acestui decalaj a fost contemporană cu apariția conștiinței naționale, iar rezultatul a fost unul paradoxal: românii au început să se privească pe ei înșiși drept români tocmai când au aflat că sunt la coada Europei civilizate. Concluzia e teribilă: românii s-au născut în urmă.
Vina a fost a vremilor. Când elitele pașoptiste s-au uitat în istoria propriului popor au observat că românii au pierdut timp luptând cu turcii apărând Europa (care ar trebui să se simtă îndatorată), iar apoi s-au trezit între imperii care le-au vrut răul.
Trecutul a fost glorios și, când nu a fost, a trebuit să fie inventat.
Când Nicolae Bălcescu a scris Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, tânărul revoluționar pașoptist nu a avut nicio reținere să inventeze retrospectiv un ideal național (unirea tuturor românilor) în faptele domnitorului muntean. Realitatea era totuși alta. Mihai Viteazul nu s-a privit niciodată pe sine drept român, iar unirea (oricum de scurtă durată) a fost motivată strategic, nicidecum în virtutea unei solidarități naționale.
Națiunea avea să fie inventată mai târziu.
Prin urmare, românii au avut un trecut glorios (Mihai Viteazul a fost doar unul dintre domnitorii viteji și buni), au fost cândva uniți, iar viitorul trebuie să fie la fel de glorios (prin modernizare) și va trebui să cuprindă unirea tuturor românilor.
Aceasta este pe scurt și fără nuanțe povestea pe care elitele române și-au spus-o în secolul XIX.
În cazul românilor, disonanța culturală a acelui secol a cuprins distanța dintre trecutul glorios (fie el și inventat) în care eram egalii celorlalți și prezentul în care nu suntem egalii nimănui, nu suntem uniți și suntem în urmă.
Rezolvarea acestei tensiuni a fost pusă în cârcă modernizării.
Prin urmare, toate eforturile naționale de atunci s-au îndreptat către ajungerea din urmă a civilizației (care se întâmpla în altă parte) și a fost strâns cuplată cu trezirea poporului român dintr-un somn prelungit.
Graba modernizării (cel din urmă trebuie să fie mai grăbit) nu a dat roade imediate și nu a dat roade nici pe termen mediu.
Nu schimbi un popor în câteva decenii și reformele au fost un fel de forme fără fond și nu au abordat elefantul din cameră (problema agrară), și apoi, după cum s-a văzut mai târziu, Marea Unire n-a rezolvat mare lucru. A consumat resurse, a creat resentimente în rândul vecinilor și destule frustrări în rândul ardelenilor și basarabenilor care s-au simțit când neglijați, când tratați prost de administrația de la București.
România Mare a fost spațiul dezechilibrelor în care fenomenul legionar și mistica naționalistă a coexistat cu laboratoare moderne de fizică și medicină, în care sărăcia mizeră a satelor era (sau nu era) contemporană cu arhitectura art-deco a Bucureștiului interbelic în care dealerii auto comercializau mașini americane prin asemenea reclame.
Pentru a supraviețui în spațiul unor asemenea dezechilibre, ai nevoie de o disonanță culturală.
În cadrul disonanței interbelice în care îndeplinirea unui vis (unirea națională) nu a reușit să șteargă realitatea provincială a României (aceeași rămânere în urmă), nu e de mirare că elitele românești din anii ’30 au legitimat monștri legionari, antisemiți și totalitari. Monștrii care în epocă erau văzuți drept soluții la problema identității (cine suntem și cine vrem să fim) și la problema decalajului economic și cultural față de Occident.
Perioada comunistă s-a potrivit de minune în spațiul acestei disonanțe: a promis că vom ajunge din urmă lumea civilizată (prin electrificare, industralizare și mobilizare națională) și – mai ales în ultimele decenii – a început să spună cu voce tare și în cheie proprie poveștile eroice ale trecutului.
Când lucrurile mergeau rău și realitatea risca să distrugă povestea, străinii erau de vină (când rușii, când americanii), când sabotorii, când leneșii sau cei care nu cred în victoria socialismului.
Înainte fuseseră evreii. Cu timpul, au mai rămas puțini. Unii au fost omorâți, alții au plecat.
Comunismul a fost fantezia supremă pentru români pentru că a atins, pe rând și în același timp, un complex de inferioritate (promitând că decalajele mari pot fi rezolvate rapid, uite acuși îi vom ajunge din urmă și îi vom depăși) și un complex de superioritate (românii sunt speciali, au avut o istorie grandioasă și strămoși de seamă).
La 24 de ani de la căderea comunismului și după două secole de modernizare, românii sunt în cadrul aceleiași disonanțe culturale. Suntem în urmă, dar suntem speciali. Avem de făcut reforme (pentru că suntem în urmă), dar ar fi bine ca aceste reforme să nu ne schimbe (pentru că suntem speciali). Rezultatul e un fenomen de mimare a reformelor. E vechea problemă a formele fără fond.
Pentru a-și atenua tensiunile din cadrul disonanței, românii au idealizat viitorul (dacă intrăm în NATO și UE, va fi minunat) și continuă să idealizeze trecutul (România Mare, perioada comunistă). De ce? Pentru că prezentul este neonorabil și contrazice o imagine de sine.
Românii îți povestesc din trecutul lor glorios (care face parte din acea imagine de sine), dar când ajung la prezent încep să decupeze și să se delimiteze.
Prin urmare, românii nu sunt prezentul lor. Românii nu sunt țiganii din Europa. Românii nu sunt orfelinatele arătate pe posturile occidentale. Românii nu sunt câinii vagabonzi. Românii nu sunt homosexuali (pentru că românii sunt creștini și normali). Românii nu sunt elita politică coruptă. Românii nu sunt copii străzii. Românii nu sunt funcționarii incompetenți. Românii nu discriminează.
Tot ce nu ne susține imaginea de sine este un accident și nu poartă responsabilitatea românilor. Poartă responsabilitatea străinilor (evrei, ruși, americani, europeni) și poartă responsabilitatea “celorlați” (țigani, câini vagabonzi, homosexuali, politicieni corupți, funcționari incompetenți, băsiști).
Atât de mare e această disonanță încât toți acești “ceilalți” sunt văzuți ca niște străini veniți de pe o altă planetă pentru a ne strica nouă jocurile. Atentează la imaginea de sine (unde suntem speciali), ne strică jocul viitorului (unde ar trebui să ajungem din urmă lumea civilizată) și aruncă asupra prezentului o lumină proastă în care imaginea noastră în ochii Europei are de suferit.
În cadrul acestei disonanței, trucarea realității devine un joc cu imagini false.
Una dintre problemele românilor este imaginea pe care o au în străinătate. Țiganii sunt acuzați că ne strică imaginea în Europa. Politicienii ne strică imaginea în Europa și, nu în ultimul rând, câinii vagabonzi ne strică imaginea în Europa.
Prezența acestor câini pe străzile capitalei provoacă un sentiment contradictoriu specific unei disonanței sociale, după cum o numește Vintilă Mihăilescu în ultima carte:
“Ne ferim de ei, dar îi apărăm de hingheri, îi considerăm un pericol, dar îi hrănim dacă sunt prin preajmă, îi iubim, dar le abandonăm puii, îi considerăm “persoane”, dar ne adormim conștiința dacă sunt eutanasiați cum trebuie…”
În spațiul acestei disonanțe, românii au crescut cu ideea că sunt cumva speciali. Este o idee care a fost perpetuată prin mituri culturale (“românul s-a născut poet”, “Marii Români” celebrați și purtați peste tot ca niște moaște) și printr-un sistem de educație pe baze naționaliste (în care românii au căștigat războaie de apărare, în care românii nu au cucerit pe nimeni, în care românii au fost cei buni și pașnici și au suferit de pe urma năvălitorilor cei răi).
În cadrul acestei imagini de sine inventate, românii au prins de picioare destule elemente care îi fac speciali: avem o limbă latină, suntem inventivi, învățăm ușor limbi străine, suntem ospitalieri și pașnici, avem mulți olimpici.
Ah, o ducem rău? Nu e vina noastră: avem elite corupte și există destule conspirații împotriva poporului român.
A doua parte a disonanței apare când realitățile contrazic aceste iluzii, când ceea ce trăim nu este în consonanță cu ceea ce ne spunem.
Imaginea noastră de sine este contrazisă ori de câte ori aflăm că:
– românii discriminează (problema țiganilor)
– românii au fost antisemiți (legislațiile anti-evreiești și pogromurile)
– românii au avut o contribuție relativ modestă la știința și cultura universală (fie și atunci când ne comparăm cu ungurii și rușii)
– elitele politice reflectă în mod fidel viciile societății din care provin
– România stă prost la toți indicii după care civilizația este măsurată
– istoria proprie nu a fost un șir de victorii și de lucruri lăudabile
– problema câinilor vagabonzi chiar reflectă gradul nostru de civilizație
Între aceste două variabile (imaginea de sine construită artificial) și o realitatea plată și neonorabilă care se înfiripă inevitabil, românii au dezvoltat în ultimii 200 de ani un mecanism de apărare.
Acesta intervine în prăpastia dintre poveștile pe care ni le spunem și realitate. Pentru a micșora această distanță generatoare de tensiune, realitatea este distorsionată, negată și trucată prin toate mijloacele posibile.
Problema este că oricât de mult o truchezi prin autoamăgiri și prin propagandă de stat, Istoria te ajunge din urmă și te poate da afară din casă, iar apoi nu mai știi cine ești.
Constatarea că țiganii strică imaginea României în Europa ascunde în subsidiar iluzia că am avut vreodată o imagine frumoasă și frustrarea că acele imagini frumoase pe care le vedem noi (artiști, olimpici, sportivi buni) nu sunt văzute și nu sunt preluate de către agențiile de presă străine.
Frustrarea în spațiul acestei disonanțe provine de la iluzia pe care românii și-au făcut-o dintotdeauna: e suficient să ai niște vârfuri (de care te agăți cu disperare) care legitimează și transmit o imagine de sine bună către totalitatea întregii societăți.
Realitatea este că națiunile sunt medii, sunt eforturi pe termen lung, nu sprinturi izolate. Cresc în aerul creat de milioane de respirații, iar nu prin performanțe sportive și culturale episodice.
Realitatea este că națiunile sunt medii, iar media noastră e formată din acei români care proiectează o anumită imagine asupra tuturor românilor. O imagine mai cuprinzătoare decât olimpicii, decât românii care studiază sau muncesc cinstit în străinătate, decât Simona Halep, Eliade sau Brâncuși.
Această disonanță s-a putut dezvolta într-o absență a tradițiilor critice care ar mai fi periat din poveștile și miturile naționale.
De exemplu, elitele române au privit satul prin două lentile deformate: spațiul cultural idealizat și frănâ în drumul modernizării, dar niciodată drept un spațiu destinat modernizării. Reformele au atins superficial lumea rurală românească fix din aceste două motive: satul nu trebuie stricat (prin reforme) și oricum nu poate fi reformat căci este irecuperabil.
Mai târziu, comuniștii au ilustrat perfect această ambivalență: au încercat să schimbe lumea satului (prin colectivizare și electrificare), iar apoi au încercat să o distrugă prin demolări și urbanizare forțată (transformarea țăranilor în muncitori).
În cadrul aceleiași disonanțe, românii se agață cu disperare de eroii puțini care se întâmplă în jurul lor (sportivi, olimpici, artiști) și celebrează în valuri fapte care în alte locuri sunt de domeniul firescului și al mediei create de o societate civilizată.
E o fragilitate a normalității pe care orice român – dacă își dă ochelarii jos – o vede.
În cadrul acesti disonanțe, românii cred că oamenii politici sunt rele care pur și simplu li se întâmplă (pentru care nu au nicio responsabilitate) și care nu îi reprezintă (în care nu se recunosc) și din cauza incompetenței cărora ei suferă (oamenii politici sunt corupți, nu societatea e coruptă; din cauza oamenilor politici, România nu este în Schengen).
În cadrul acestei disonanței, românii s-au agățat de excepții până când au uitat de reguli (de acele reguli care creează țesătura medie a oricărei societăți). Oamenii excepționali au creat o legitimare simbolică, dar nu au rezvolvat niciunde problema nivelului de trai, nu au schimbat indicele de corupție și nu au crescut produsul intern brut.
In acestă disonanță în care prezentul este în permanență devalorizat și trucat de mituri culturale, foarte puține lucruri au continuitate și foarte multe lucruri sunt cârpite. Foarte puține responsabilități sunt asumate și foarte mulți vinovați (mereu alții) sunt găsiți.
În cadrul acestei disonanțe, românii își construiesc zilnic mici enclave afective (cu familia, cu prietenii) în care se ascund pentru a se apăra de mizeria din jur generată de țigani, maneliști, câini vagabonzi, homosexuali, politicieni corupți și funcționari incompetenți.
Ori de câte ori, cineva dorește să iasă din spațiul simbolic al acestor mici enclave pentru a schimba ceva sau pentru a urla mizeria din jur, cineva îl atenționează: “Ți s-a urât cu bine?” sau “Degeaba te zbați, nu rezolvi nimic!”
Realitatea este că oricâte ziduri construim în jurul nostru, oricâți pereți punem între noi, nu putem fugi de responsabilitate și devenim ceea ce am fost dintotdeauna: complici.
Mai mult, oricâte povești ne-am spune despre noi înșine, realitatea ne va prinde din urmă și ne va arăta obrazul.
Am fost și suntem niște țărani cu pretenții de orășeni.
Ne plac beneficiile orașului, dar nu vrem să renunțăm la obiceiurile de la țară.
Ne place Europa, ne place America, dar nu vrem să muncim ca ei (ca niște roboți).
Ne place Europa, dar nu vrem să vină la noi în casă și să ne arate cu degetul.
Ne scuipăm unii pe alții, dar ne umflăm în piept dacă străinii se încruntă la noi.
Ne plângem mereu de propriile racile, dar ne-am săturat să fim mustrați (în editoriale, în filme, în cărți, în melodii)
Ne place ordinea, dar nu vrem să fim disciplinați. Nici de alții, nici de noi înșine.
Desigur, toate acestea sunt atât de cunoscute încât au devenit clișee și deja ne trec printre urechi. Ne mustrăm unii pe alții, ne uităm la șanțul înfundat și apoi plecăm acasă. Nu se întâmplă nimic.
Reușim să învățăm puține lucruri pentru că ceea ce învățăm e dureros și ne contrazice iluziile care cândva ne-au încălzit.
Un exemplu că această disonanță a fost inventată de către elite și apoi și-a creat singură un mecanism de generare în interiorul societății l-am găsit într-un interviu cu un scriitor român (chiar unul dintre cei mai buni din generația sa).
Acesta spune cu nonșalantă că România este o țară bună pentru scris. Motivul:
“Prefer de o sută de ori tipul ăsta de țară unei civilizații ajunse, după părerea mea, ușor cam departe, unde nu mai gășești găini în curte, unde dacă apare o vacă pe o șosea se creează o…”
“Zic eu că civilizația merge uneori prea departe, implicit și literatura se reduce la teme, vrând-nevrând, de salon într-un fel. Adică, temele pierd partea asta, magia asta a naturii…”
Apoi s-a scuzat:
“Nu vreau să cad în pășunism”
Aici e disonanța culturală în plinătatea ei. Înapoierea e pitorească și oferă povești, civilizația merge prea departe, devine plictisitoare și nu oferă povești.
Este povestea clasică pe care elitele românești confruntate cu realitatea decalajului economic și cultural și-o repetă cu cinism: ori înapoierea e bună, ori strugurii civilizației sunt acri.
Drama este că în timp ce înapoierea era (și văd că încă este) pitorească și le oferea subiecte de roman lui Vlahuță și Calistrat Hogaș, în aceeași înapoiere România avea mortalitate infantilă specifică unei țări africane, analfabetism peste media europeană (analfabetism pe care l-au rezolvat cu forța comuniștii) și țărani cu o speranță de viață undeva sub 40 de ani.
Problema continuă și nu se va opri aici. Românii au dezvoltat această disonanță culturală pentru a-și rezolva tensiunea contactului cu realitățile contradictorii pe care le trăiesc. Ceea ce era la început un fenomen de acomodare și, hai să zicem, o tensiune creativă, a devenit în două secole un fenomen deviant pe care eu îl bănuiesc că stă confortabil la temelia identității noastre naționale.
Nu este doar o dinamică prin care periferiile se legitimează față de un Centru pe care îl devalorizează (“Lasă că nici la ei nu e atât de bine!”), este un sistem de iluzii creat de sus în jos (de la elite și trecând prin sistemul de educație) și care a fost perpetuat de obiceiuri proaste și idiosincrazii balcanice.
Este cel mai păgubos meme, e virusul care a curpins și ține ostatic o întreagă societate care continuă să-și spună povești disonante. Despre un trecut glorios și despre un viitor glorios (în care vom trăi bine), totul pentru a ne scuza de prezentul neonorabil pe care îl trăim. Avem un prezent care nu ne minte și pe care nu vrem să acceptăm că ne reprezintă și că ne conturează chipul.
Din acest motiv când cineva – neîmbibat de poveștile noastre – ne arată o parte a realității care nu ne convine, luăm totul atât de personal. Nu e doar un fenomen regăsit în planul psihologiei individuale, e caracteristică națională care se transmite în mod misterios din generație în generație.
Misterul este cum un popor deștept ajunge în pragul unor alegeri atât de proaste.
Misterul este cum românii sunt descurcăreți la nivel individual, dar se descurcă atât de prost la nivelul societății.
Misterul este cum din suma oamenilor competenți și bine intenționați dintr-o instituție publică (sunt sigur că există) rezultă o instituție coruptă.
Misterul este cum de numai eu conduc bine și toți ceilalți conduc ca niște demenți.
Misterul este cum, sub forma libertății recent câștigate, românii au ajuns să-și apere obiceiurile proaste.
Misterul este cum toți se grăbesc undeva și toți întârzie la întâlniri.
Într-un spațiu plin de atâtea realități contradictorii, nu poți supraviețui decât spunându-ți povești disonante. Povești în care nu doar împăratul e gol (explicație insuficientă), ci toți suntem goi.
The End
Povestea nu se termină aici, povestea abia începe.
Ilustrarea anecdotică a disonanței cognitive este fabula vulpii care încercă să ajungă la struguri. Nu poate ajunge și își spune: “Strugurii sunt acri”.
Concluzia clasică este că vulpea se minte pe ea însăși și truchează realitatea, dar dacă te uiți mai atent la această fabulă observi o altă morală.
Vulpea transformă o înfrângere într-o victorie prin schimbarea poveștii pe care și-o spune. Dacă ar fi ales povestea lipsită de imaginație a faptelor, ar fi trebuie să concluzioneze că eforturile ei nu au avut niciun rezultat. Nu a reușit să ajungă la struguri, nu și-a atins idealul, prin urmare, nu e bună de nimic. Dacă nu a atins niște struguri care stăteau pe loc, ce speranțe are să prindă niște iepuri care aleargă?
Rezultatul ar fi fost dezastruos pentru vulpe și ar fi ieșit din poveste cu coada între picioare, cu o stimă de sine scăzută și cu imaginea că este o vulpe bună de nimic.
Din fericire, finalul fabulei (știu că Esop a dorit o altă morală) este altul. Vulpea alege o altă poveste pe care să și-o spună din care iese cu coada ridicată: strugurii sunt acri, nu voi mai încerca să ajung la ei. E o amăgire, dar rezultatul este o vulpe încrezătoare și plină de imaginație care a învățat o lecție mare: sunt lucruri care nu-ți ies (nu poți ajunge la struguri), mai bine focusează-te pe lucrurile care îți ies (aleargă după iepuri, du-te după găini).
Gestul vulpei este unul vital pentru natura umană: a semnifica o experiență, a alege un sens care nu este impus de realitate.
Vulpea face ceea ce a făcut ciobanul din Miorița: a transformat o moarte într-o nuntă.
Vulpea a făcut ce fac toate terapiile moderne care te ajută să schimbi sensul experiențelor trăite (pe care nu le mai poți schimba, dar le poți resemnifica).
Privești realitatea și scoți mai mult decât ceea ce îți oferă.
Realitatea este foarte săracă când o privești fără nicio poveste (nici nu sunt sigur că acest lucru este posibil), dar poate fi și mai săracă atunci când e privită prin poveștile proaste primite de la ceilalți, povești care nu s-au dovedit eficiente (uite unde suntem).
Ipoteza mea este că România și-a spus sieși prea multe povești proaste pentru că întotdeauna a privit prezentul lipsiți de imaginație și l-a devalorizat.
Un prezent de care mereu am fugit pentru că l-am simțit ca un mare reproș, ca o mare și continuă umilință. Un prezent în care lucrurile rele se unesc foarte ușor (parcă de la sine, printr-o contagiune sistemică), iar lucrurile bune sunt izolate și nu prind, cum spune americanul, they didn’t get traction.
Este foarte ușor să descurajezi pe cineva când ai toată realitatea la dispoziție. Dacă dorești să încurajezi pe cineva, ai nevoie de mult mai multe lucruri decât simpla realitate. Ai nevoie de niște valori, trebuie să faci niște promisiuni, trebuie să ai ceva imaginație.
Românii nu doar că trăiesc în niște realități contradictorii, își spun niște povești contradictorii, iar aici diagnosticul de disonanță este depășit. Îți trebuie un alt repertoriu. “Strugurii sunt acri” nu este o poveste contradictorie pentru imaginea de sine a vulpii. Vulpea, în termenii analizei tranzacționale, știe că e ok.
Românii nu știu despre ei înșiși dacă sunt ok. Mai mult, românii sunt ok, doar dacă alți români din jur devin automat ne-ok, iar suma e zero.
De aici impresia că lucrurile nu se schimbă, de aici impresia că greșelile pe care le-au făcut românii din trecut, le facem și noi. De aici, impresia că nu învățăm din propria istorie. Din păcate, nu e doar o impresie: când istoria e trucată și confiscată, lecțiile învățate sunt greșite.
Una din poveștile românești este ideea că succesul cuiva e trucat (pile, neamuri, spăgi, contracte cu statul) și atentează la ordinea firească a lucrurilor. Prin urmare, atentează și la bunăstarea mea.
În această schemă de gândire, orice succes ne reamintește constant că cineva fură și are pile.
Zic să renunțăm la această poveste. Să ne bucurăm de succesul cuiva și să începem prin a ne bucura de succesul cuiva apropiat.
E ușor să ne bucurăm de succesul unei artiste sau al unei sportive, dar ne vine greu să ne bucurăm de succesul unei rude, al unui vecin de bloc sau al unui coleg.
O altă poveste românească este că toți politicienii sunt corupți și incompetenți.
Zic să renunțăm la această poveste și să căutăm în multitudinea faptelor de corupție și incompetență, pe acei politicieni care fac – sau doar încearcă – lucruri bune.
E mai greu de găsit, recunosc, dar nu e imposibil.
Sunt doar câteva exemple. Sunt povești parazitare pe care ni le spunem în mod repetat, deși s-au dovedit ineficiente. Ni le spunem în mod repetat și nu mai avem timp să ne facem alte povești.
Dacă transmitem copiilor noștri aceleași povești pe care ni le-au spus cei dinaintea noastră, se cheamă că am trăit de pomană și am fost doar o curea de transmisie.
Aș vrea să-i spun copilului meu că Ștefan cel Mare a îngenunchiat cândva în fața regelui Poloniei (devenindu-i vasal), a câștigat bătălii, dar a pierdut on the long run războiul cu turcii, pierzând inclusiv ieșirea la mare a Moldovei.
As vrea să-i spun că Mihai Viteazul a fost un condotier politic (când s-a încoronat la Alba Iulia nu l-a interesat soarta țăranilor români din Transilvania care atunci nu erau recunoscuți ca națiune), că la câteva luni după bravada de la Mărășești și Oituz, am făcut pace cu nemții, că ne-am comportat lamentabil în timpul celui de-al doilea război mondial, că nu Iliescu ne-a ținut pe loc, ci noi înșine, că soluția din vremea mea nu stătea în “îl suspendăm sau nu pe Băsescu”.
Aș vreau să-i spun că Eminescu a fost ultimul romantic, ultimul care a venit la o masă unde ceilalți terminaseră deja de mâncat. Că mare parte din literatura noastră e maculatură (e bine să o cunoști, găsești ici-colo lucruri bune, dar e maculatură), că dacii nu erau cei mai speciali dintre traci, că nu am fost niciodată grânarul Europei, că n-am oprit niciodată drumul turcilor către Europa (drum care trecea prin Belgrad și Budapesta), că n-am devenit pașalâc nu pentru că am fost noi viteji, ci pentru că turcii nu au considerat un imperativ strategic în faptul de a avea o administrație directă în Țările Române, că Banatul nu a fost al nostru, că în Dobrogea am făcut o purificare etnică (e drept, fără genocid), că în Ardeal va trebui de aici și până-n vecii vecilor să trăim pașnic și civilizat împreună cu ungurii, că țiganii sunt aici și sunt la fel ca noi (cu bune și cu rele, adică sunt ok).
Aș vrea să-i spun că dacă vrea fapte glorioase să le caute mult și bine și-ntr-un final să și le creeze singur, să nu se aștepte să le primească de-a gata.
Aș vrea să-i spun că a fost o pierdere imensă că evreii au plecat din România, că în perioada interbelică, 70% dintre români erau analfabeți, că electrificarea se întâmpla și dacă nu era comunismul și că am făcut multe, prea multe, alegeri proaste în primele decenii după evenimentele din 1989.
Aș vrea să-i spun că, de cele mai multe ori, cei mai buni oameni îi găsești printre străini. Iubește un străin, începe o afacere cu un străin, ascultă un străin.
Familia (că e un oraș, că e o țară, că e propria familie) e un univers prea mic pentru a afla toate poveștile frumoase ale lumii, e o lume prea mică pentru bătaia aripilor tale.
Într-un final, aș vrea să-i spun că, indiferent ce s-a întâmplat în trecut, indiferent cum ne-am trăit istoria, nimic nu este bătut în cuie. Aș vrea să-i spun că Japonia era o țară agrară când a decis să se modernizeze, trecând prin aventuri militariste, hotărându-se apoi să-și spună altă poveste, ajungând în primele economii ale lumii.
Aș vrea să-i spun că totul poate fi schimbat. Că Italia a fost o țară devastată de război, la fel cum a fost și Coreea de Sud și că ambele și-au întors toate șansele pe parcursul a câtorva decenii.
Aș vrea să-i spun că nu ne ține nimeni în loc, că nu suntem blestemați și nu suntem destinați pe vecie unei periferii neonorabile.
Aș vrea să-i spun să îndrăznească să fie ridicol și sentimental, așa cum am fost eu scriind acest articol.
Ne-am spus, în anumite momente ale istoriei, anumite povești proaste și falsificate. Îmi este clar că avem nevoie de povești noi. Le găsim în trecut dacă suntem onești și critici cu noi înșine, dar mai presus de toate, trebuie să le găsim în prezent. Iar dacă nu le găsim, e de datoria noastră (e singurul cuvânt mare pe care risc să-l folosesc în acest articol) să le creăm, să le facem.
Am stat si am citit tot articolul si pot sa spun 2 lucruri: – felicitari, ai grait adevarul;
– poate ar fi mers mai bine daca era impartit in 2-4 articole. Ai o idee generala pe care vrei sa pui accent, insa cam mult puncte de vedere.
Mi-a placut mult si sunt de acord cu tine.
Oricum nu cred ca suntem chiar atat de speciali. Cu siguranta o parte din vecinii nostri (tarile balcanice, Ucraina, Republica Moldova) au aceleasi defecte si in mare acceasi imagine despre ei insisi. Cred ca e doar o etapa si daca ne vom crea o poveste (cum bine ai spus) pe care sa o urmam cu siguranta vom atinge acel nivel de dezvoltare pe care il visam de vreo 2 secole. Desi…cred ca atunci cand il vom atinge, nu il vom considera cine stie ce.
Mulțumesc, Ar mai fi fost destule de povestit, dar se făcuse 4 dimineața și m-am oprit din scris:)
Un alt articol, o alta idee. Nu e problema, sunt destui abonati la blogul tau.
Doar sa accentuezi o singura idee. Daca nu as fi fost de acord cu tine si daca nu impartasesc destul de multe din punctele mentionate, nu cred ca as fi avut rabdarea sa citesc atat de mult.
Desi sfarsitul insumeaza destul de mult din ideea generala.
tot despre disonanță, și tot de vintilă mihăilescu, http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/romanul-altfel-decit-toti-ceilalti-romani
Pingback: România trebuie să se privească pe sine ca un business | Adrian Ciubotaru
Cred ca e unul dintre cele mai bune articole ale tale, cel putin de cand m-am abonat eu, asta mi se pare cel mai bun: rationament impecabil, argumente imbatabile, ritm strans, coerent si ascendent. Super!
Mara, mulțumesc!
Pingback: Separarea simbolică la români | Adrian Ciubotaru