La sfârșitul lui noiembrie, când m-am apucat de scris la romanul pe care îl tot visez de câțiva ani, am observat câteva dificultăți. În primul rând, în orice text la persoana întâi, aveam tendința să pun naratorul într-o lumină bună. Gândurile exprimate denotau inteligență, întâmplările prin care trecea personajul principal erau interesante și cumva eroice.

Am în minte o lume bucureșteană de tineri răsfirați prin tot felul de profesii, majoritatea implicați în mediul online, care povestesc, experimentează, agață în neștire, iubesc, cheltuie mult, în mijlocul unor prietenii adevărate și printre oameni care se calcă pe coadă, pe rând sau toți în același timp. În mare parte, este lumea în care am trăit în ultimii ani.

Scriind, construind scene, inventând și alăturând situații, am observat că personajul central, naratorul, orice ar spune, orice ar consemna și orice ar trăi, este în mod inconștient foarte atent cu imaginea sa. Scriind, îmi era greu să mă depărtez de mine însumi și de gândul că, oricât aș scălda-o în ficțiune, mulți vor putea ghici evenimentele și persoanele pe care le-am folosit drept inspirate. Realizam fără să vreau cât de artificial curg rândurile scrise din perspectiva unui narator care își construiește o imagine bună povestind despre o lume în care tinerii sunt inteligenți, spontani, călătoresc, au proiecte, câștigă bine și trăiesc într-o lume – vai! – atât de fascinantă.

Scriind în word cu internetul deconectat alunecam fără să-mi dau seama în tipul de blogging pe care l-am practicat în ultimii ani: o scriitură atentă la imaginea autorului. Mai precis, un mod de a scrie cu intenția evidentă sau camuflată de a construi o persona publică prin intermediul unui blog.

A doua dificultate întâlnită “scriind la roman” (expresie care mi-a devenit deja clișeu și scuză) a fost lipsa gratificării imediate pe care o obțineam pe blog sau pe Facebook. M-am obișnuit atât de mult să se întâmple ceva după orice text propriu – un comentariu, un mail, un Like, un retweet – încât situația de a scrie ceva, a salva și a închide documentul mă punea într-o situație din care ieșeam nemulțumit.

Am încercat de multe ori în ultimii ani să scriu într-un jurnal (cum făceam în adolescență și în facultate), dar m-am izbit de aceeași dificultate în care lipsea feedback-ul. Scriam câteva zile, reciteam, luam câteva idei și le transformam grăbit în articole pe blog sau statusuri pe Facebook.

M-am obișnuit – nu-mi plâng în poală și nici nu regret – să alerg după idei și povești pentru a le folosi pe blog, pentru a scoate bani din ele, pentru a-mi hrăni cititorii și pentru a mă flata pe mine însumi.

Aceste două deformări preluate din blogging – a  pune naratorul într-o lumină bună și a mă aștepta mereu la un feedback – le-am resimțit ca piedici în propria mea încercare de a scrie literatură. Din această perspectivă, nu știu cum va fi pentru mine anul care tocmai a început. Voi încerca să scriu romanul (mă simt dator față de poveștile pe care le-am trăit în ultimii ani și pe care vreau să le “salvez” cumva) și voi continua să scriu pe blog (de bine, de rău, câștig totuși o pâine din toată afacerea asta).