A fost una din acele coincidenţe. Ridic privirea şi imediat văd acţiunea începând. Dacă aş fi întârziat cu jumătate de secundă, aş fi văzut doar hârtia căzând între şinele de metrou, însă n-aş fi observat cine ar fi aruncat-o.
Acum, ridicând într-o doară privirea, l-am văzut pe acel tânăr aruncând hârtia pe jos cu cel mai natural aer posibil. Erau oameni pe ambele margini ale staţiei, însă tânărul nostru nu a stat să le ceară aprobarea.
Pentru mine totul s-a întâmplat atât de repede, încât n-am avut timp să mă uimesc. Pentru privirile celorlalţi, mi-am imaginat, totul s-a petrecut atât de natural şi firesc, încât gestul tânărului a fost uitat imediat ce hârtia a atins pământul umed dintre şinele de metrou.
Nu m-a mirat normalitatea cu care tânărul şi-a efectuat propriul gest. Nu m-a mirat nici măcar curajul pe care şi l-a permis de faţă cu ceilalţi.
M-a uimit în schimb, spaţiul gol al privilor celorlalţi, spaţiul în care o hârtie a putut fi aruncată fără că nesimţirea acestui act să insulte vreo privire.
Mai mult spus, m-a speriat lipsa de context pe care ceilalţi martori din staţie au reuşit s-o creeze prin golul prezenţei lor.
O hârtie aruncată, o palmă dată sau un urlet de durere, ar fi fost tot una.
În staţie trăiau nişte oameni care nu erau în stare să creeze un context social.
Mi-ar fi plăcut să observ indescifrabil câteva priviri oripilate, câteva mişcări dezaprobatoare, însă n-a fost cazul.
Un tânăr a aruncat pe jos o hârtie şi a aruncat-o în aprobul tăcerii privirilor celorlalţi. Am văzut un tânăr lipsit de curajul nesimţirii. Un tânăr care nu avea nevoie să fie nesimţit pentru a arunca o hârtie pe jos în faţa a zeci de priviri.
Sunt mulţi nesimţiţi în România, însă mi-e teamă mai mult de nesimţirea martorilor, mi-e teamă de vidul social creat de autismul trecătorilor, de muţenia pasagerilor, de indiferenţa şi blazarea cetăţenilor.
Din cauza aceastor temeri, simt că este nevoie de activitatea organizaţiilor nonguvernamentale, de iniţiative civice şi implicări sociale.
Nu mi-e frică să-mi dea cineva în cap pe stradă, însă mi-e teamă de riscul că acest gest să pară semenilor mei un lucru normal şi firesc.
mi-e teama si ca vor avea copii…
pentru ca el nu a putut si nu a vrut sa apese butonul switch si sa ii spuna parintelui “m-ai invatat nesimtirea si o practic degajat”.
sansa noastra este in copii…dar iata ca ei se tot nasc de vreo 20 de ani incoace si…degeaba
sansa in educatia mladitelor…ieri am trecut pe langa liceu cu senzatia ca ieri beam un suc la ghereta din colt…am realizat ca au trecut vreo 14 ani…si ca si atunci credeam ca sansa sta in copii…copiii de atunci au acum intre 14-20 ani..schimbarile se vad…dar ma asteptam la mai mult…la mult mai mult…
fii-mea este fan “aruncat la gunoi”. are nici 5 ani si daca i-as spune sa faca un pic curatenie in parc as face-o fericita…
este fericirea de a te face util. satisfactia ca ai indreptat ceva in bine…
e mult. mai avem mult
banuiesc ca tu ai facut ceva, nu? Altceva decat sa te sperii.
Foarte indreptatita ironia lui Andrei Rosca… Dar aparte de aceasta, este adevarat ca suntem indiferenti la faptele celorlalti, fie bune, fie rele. Toata lumea face, dar nu se mai contorizeaza daca bine sau rau… daca vor fi consecinte pozitive sau negative.
Suntem prizonierii sinelui si trebuie sa facem gesturi excesive pentru a fi observati. Asta nu mai este mania provincialului, ci a metropolitanului acum!
Mie mi s-a intamplat de multe ori sa vad oameni aruncand gunoaie si nu oriunde ci fix la doi pasi de cosul de gunoi. In doua randuri le-am zis, destul de diplomat si de doua ori era sa mi-o iau, iar cei din zona tindeau sa dea dreptate persoanei respective, nicidecum mie.
Mi-ar placea sa se dea si la noi amenda pentru lucruri de genul asta.
tu esti fata, Ioana. Si chiar daca ai fi tip, daca aia sunt 3 si toti cu un cap mai mare decat tine, atunci ai dreptate, nu prea ai ce sa faci iar a lua bataie nu e o optiune prea desteapta.
jez, (să nu sune prea dramatic) copii nenăscuţi se schimbă pornind de la încercarea noastră de schimbare, de acum.
Andrei, ai citit ce am făcut şi, printre rânduri, ar trebui să vezi şi cei voi face.
E adevărat totuşi că există o complicitate a tuturor, a celor care avem atât de mult bun-simţ sau frică încât nu-i deranjam nesimţiţi.
Ioana, dacă arunci pe jos hârtii şi ambajale, rişti să iei amendă (din câte ştiu)
cel mai tare e sa iti vezi seful (in cazul meu sefa) aruncand din masina hartiute…chiar nu am avut replica. eram prea socata, pentru ca ma asteptam la mai mult…ulterior m-am mai tot socat cu diverse alte ocazii….
acum 8 ani cand ma intalneam cu un tip ma intreba de ce arunc la gunoi pana si cea mai mica hartiuta cand sunt mii pe jos, cand ORICUM altii vor arunca in continuare mii de alte hartiute…si i-am spus ca nu pot avea pretentii (care pot parea absurde) de la altii fara sa mi le impun mai intai mie.
mergand pe acest principiu mi-am calcat totusi pe inima atunci cand am acceptat sa primesc un laptop furat, incurajand furtul pe principiul ca ORICUM, undeva, intr-un colt de lume un student amarat nu va avea alta solutie decat sa foloseasca un produs furat….
si uite asa…fereastra aia sparta caruia nimeni nu ii inlocuieste geamul ni se va parea in continuare o stare de normalitate…
Si cum ai actionat?
La fel ca si ceilalti din cate am inteles!
Atunci de ce ii judeci pe ei?
Julia, eram de cealaltă parte a staţiei (la Romană) şi-am acţionat ţinând minte episodul şi relatându-l aici. N-am judecat nesimţirea gestului, cât indiferenţă celorlalţi care au aruncat gestul în uitare.
este cea mai infecta statie… poate de aici senzatia aluia ca “merita” gunoaie aceasta statie..
ma duce cu gandul la taximetristul care a zis ca in sectorul 3 “nu merita” sa arunci hartii, la cat de frumos e….pentru restul…potopul….
tz, ce ti-e si cu unii…
O sa revin cand am timp sa rasfoiesc blogul.