Mamaia, bunica din partea mamei, spunea “ci ne izbăvește de cel rău” și ceva îmi suna greșit. Corect era “ci ne mântuiește de cel rău”. Nu conta pentru ea acestă diferență semantică și probabil nu conta nici pentru mine, nepotul ei botezat catolic, dar este prima amintire religioasă.
Bunicii catolici, deși se rugau în mod corect, folosind “și ne mântuiește de cel rău”, nu cunoșteau rugăciunile pe care le învățasem în partea cealaltă. “Înger, îngerașul meu” și  “Doamne, Doamne, ceresc Tată”.

Copil fiind, îndemnurile de a merge la biserică au venit din partea tatălui și din partea bunicului catolic. Îmi displăceau aceste îndemnuri pentru că, dincolo de ele, intuiam un joc de imagine. Nu era suficient să mergi la biserică, în fiecare duminică, trebuia să fii văzut că mergi la biserică. Trebuia să mergem în față, să fim văzuți de preot, să fim văzuți ca niște copii cuminți.
Una dintre întrebările pe care bunicul ni le punea, ori de câte ori ne vizita la oraș, se lega de acest singur aspect: “Sunteți cuminți? Mergeți la biserică?”
În alte familii această întrebare o punea preotul o dată pe an când venea să sfințească casa. La noi, o punea bunicul.

Vacanțele la țară, la bunicii catolici, dincolo de jocurile specifice copilăriei (scăldatul, fotbalul sau mersul la adunat) cuprindeau invariabil această activitate: a merge în fiecare duminică la biserică. Abia reușeam să ne trezim pentru a ne spăla pe prispă într-un lighean cu apă rece și a merge apoi la biserică. Bunicul pleca mai devreme. Se ducea să prindă spovada și apoi un loc în rândurile din față.
Noi stăteam de obicei în curtea bisericii și auzeam slujba la boxele agățate undeva sub streașină. La sfârșitul slujbei, printre ceilalți oameni, bunicul ieșea ca un mare patriarh, aplecat de spate (de unde și porecla “Ghebuță”, care mai târziu s-a extins și asupra nepoților) și ne întreba cum ni s-a părut predica.

Imediat după ce am împlinit nouă ani, în acea vară, am început să învăț Catehismul. Urma să primesc Sfânta Împărtășanie și, pentru a fi demn de această onoare, trebuia să cunosc învățăturile Bisericii Catolice. Ne întâlneam aproape zilnic, preotul ne asculta, ne dădea teme pentru acasă. Trebuia să memorăm rugăciuni (Crezul, Act de Căință) și să cunoaștem răspunsuri care priveau infailibilitatea papei și cele nu știu câte sacramente.
Abia apoi, la finalul acelei veri, alături de alți copii, am primit prima Sfântă Împărtășanie, O ceremonie fastuoasă, eram îmbrăcat în pantaloni negri și cămașă albă, în cadrul unei slubje ținute de mai mulți preoți, cu toate rudele alături. Am înghițit acea împărtășanie cu gust dulce într-un moment imortalizat atunci printr-o poză alb negru. Preotul o ridica în aer, zicea “Trupul lui Cristos”, iar eu spuneam “Amin” și deschideam gura.

În afara familiei, nu am simțit o diferență religioasă în jurul meu decât mai târziu când aveam două zile libere în plus față de ceilalți colegi, ori de câte ori Paștele nu se sărbătorea.
în același timp. Între copii, confesiunea colegilor de joacă nu era un subiect de interes, iar deși pe strada pe care care am crescut locuiau câteva familii catolice, nu am simțit niciodată că ar fi diferite de celelalte familii din jur.

Mama nu era o mare fană a mersului la biserică, nici tata nu era, dar el ne trimitea doar din prisma imaginii sociale proiectate către celelalte rude. În orice duminică m-aș fi dus la biserică, întâlneam cel puțin o mătușă, un unchi sau un văr. Venea și tata de multe ori, însă în timpul copilăriei mele, pe mama nu o pot plasa într-o Biserică Catolică. Probabil era modul ei de a rezista presiunilor confesionale din partea ramurei catolice a familiei.

În ciuda habotniciei și a modului insistent de a prezenta beneficiile credinței, bunicul a fost un om respectat de familie și iubit de nepoți. Nu era aspru, dar insistențele lui te făceau să ți se ia de orice încerca să vândă. Aș putea spune despre el că era un om blând, dar și aici aș avea nevoie de câteva nuanțe. Uneori se enerva, alteori se răstea, alteori când făceam prostii ne bătea cu urzica, iar în unele seri le lua și ne așeza în fața unui altar, unde trona o statuetă a Fecioarei Maria, pentru a spune rozariul.
Când ne hârjoneam, când pufneam în râs în mijlocul acestor ședințe religioase, era dojeniți cu un apelativ din regnul animal.
“Parcă sunteți niște câini”
Mai târziu, am realizat că acest epitet era aplicat pâgănilor. Cei care nu respectă legile divine, deși le cunosc, cei care vor ajunge invariabil în Iad. Păgâni erau ceilalți creștini care, indiferent de confesiunea lor, nu respectau normele impuse de… Biserică. Am vrut să spun “Biblie”, dar o asemenea carte nu am văzut-o la bunicul. Avea destule cărticele de rugăciuni, dar în familia mea catolică Biblia era rezervată preotului.
Majoritatea poveștilor biblice le-am aflat dintr-un desen animat numit “Cartea cărților”.

Am crescut cu niște bunici credincioși, severi și – după unele standarde – zgârciți și, de celalte parte, cu niște bunici mai permisivi și mai darnici. La unii era masa goală pentru că se mânca doar la anumite ore și în urma unor rugăciuni, la ceilalți era masa plină și se putea mânca oricând. De la unii plecam cu mâinile goale, de la ceilalți plecam cu sacoșe pline cu fructe. Îmi amintesc toate acestea pentru că, mai târziu, am văzut o legătură dintre aceste diferențe și parcusul economic al celor două familii. Prosperitatea s-a lipit de partea catolică,  iar în partea celaltă, din această perspectivă, nu am reușit să văd un model de succes. 

Deși găseam mai multe zâmbete la bunicii ortodocși, familia catolică a oferit mai multe semne de solidaritate. În multe situații, rudele ortodoxe se invidiau, în timp ce rudele catolice se impulsionau.  Am găsit mai multă efuziune și atenție într-o parte, dar mai multă disciplină și seriozitate în cealaltă parte.

Am crescut apreciind, prin comparație, simplitatea ritualurilor catolice. Liturghiile erau mai scurte și mult mai senine. Cântecele religioase în care am crescut cuprindeau expresii ca “sus inimile” sau “inima va cânta veselă mereu”. De partea celaltă mă izbeam de o gravitate funerară din care țin minte doar “cu moartea pe moarte câlcând”.

Recitesc rândurile de mai sus și-mi dau seama că nu am reușit să povestesc, printre fragmente de amintiri, cum a fost să cresc în mijlocul a două familii,  Una de “bozgori”, alte de “români”.