Oamenii care fac lucruri bune ar trebui să tacă. Este un mesaj pe care îl văd zilnic transmis celor care comunică atunci când fac voluntariat, care deszăpezesc aleea din fața blocului, celor care donează sânge și scriu pe Facebook, celor care fac donații publice, celor care se laudă că merg cu bicicleta sau celor care plantează copaci.

Oamenii care fac lucrurile bune ar trebui să tacă. Să se sacrifice în tăcere, să doneze în anonimat, să stea în banca lor cu gesturile civice neinvitate și neîncurajate.
O dată scos din tăcere și anonimat, gestul tău devine suspect prin intenția sa. L-ai făcut doar pentru imagine. Nu te mai lauda inutil, știm noi care ți-e hramul.

Este partea cea mai neinspirată a presiunii publice din România: modul prin care se descurajează anumite gesturi cu efecte benefice. Este maniera prin care se suspectează aproape orice act care riscă să-l pună pe cel care l-a făcut într-o lumină bună.
Desigur, nici inversul nu e mai puțin dezirabil. Dacă faci un gest care te pune într-o lumină proastă, ori ești idiot, ori ești cabotin.

De acest argument – pe care l-ai crede că se bazează pe standarde foarte înalte – m-am izbit de nenumărate ori. Acum câțiva ani, la Lecturi Urbane, era rezerva cea mai întâlnită. De ce să citești în public? Să te lauzi? Să îți afișezi o alură de om cult? Dacă tot îți place să citești, de ce nu o faci în spațiul tău privat?
Dar dacă tot îți place să citești, de ce să nu o faci ori de câte ori ai ocazia? La metrou, pe o bancă în parc, înaintea unei întâlniri? De ce să te limitezi? Nu e un gest indecent, nu e un gest rușinos.

În Statele Unite, există școli, spitale și departamente de cercetare care poartă numele donatorilor. Este o practică obișnuită de a accepta capitalul de imagine pe care donatorul îl poate câștiga. Astfel sunt încurajați și alții să contribuie.
Dacă un asemenea gest ar fi ignorat sau blamat, cu timpul, numărul celor care ar fi încurajați să se implice va fi din ce în ce mai mic.

Când un bolnav a fost salvat de o donație, importantă nu este intenția donatorului (a simțit-o în sufletul său, a făcut-o doar să se simtă bine sau a făcut-o doar ca să fie apreciat de ceilalți?). Important este gestul care a salvat o viață și asemenea gesturi, de multe ori indiferent de intenția din spatele lor, sunt încurajate în toate domeniile.

Știrea că Ion Țiriac și o bancă au donat fiecare un avion Inspectoratului General de Aviație a făcut ocolul presei. Numele lui Ion Țiriac a fost rostit la insistentele unor jurnaliști, numele bancii încă nu se știe. Dacă banca ar fi fost Gigi Becali (orice face devine știre) sau Maica Tereza (exemplul suprem de sacrificiu pentru binele celălalt), am fi aflat mai ușor numele celui de-al doilea donator.

Poate banca a cumpărat puțină publicitate de la anumite trusturi, poate a sperat să câștige ușor ceva imagine, nu știu și nici nu mă interesează. Atâta timp cât gestul unei bănci produce efecte reale pentru binele comunității în care mă aflu, numele ei trebuie menționat într-o știre. Altfel, ar fi trebuit să fi doneze două aripi și o roată, iar de restul banilor ar fi trebuit să cumpere publicitate și advertoriale prin care să comunice – cu factură – gestul lor de implicare socială.
Celelalte bănci vor învăța lecția și nu vor face această greșeală: să doneze fără a avea pregătit un buget de comunicare a donației.

E doar un exemplu mai bun sau mai slab care ilustrează cât de puțin încurajăm practicile bune și obiceiurile sănătoase doar pentru că suntem prea ocupați cu intențiile din spatele acestora. Nu spun să închidem ochii, dar nici să suspectăm în masă nu e de dorit.