Onoarea pare un concept care se învecheşte pe zi ce trece, este apanajul culturilor tradiţionale, în vreme ce în societăţile seculare a devenit o simpla noţiune istorică de găsit în fragmente sociale izolate (armată, anumite minorităţi etnice, lumea interlopă) sau în comunităţi specifice (sudul Italiei, lumea arabă, Japonia).
Avansul modernizării s-a petrecut invers proporţional cu importanţa pe care onoarea a avut în reglarea relaţiile sociale. Duelurile pe baza onoarei şi reputaţiei erau purtate de aristocraţi, ofiţeri sau tineri cu pană revoluţionară.
Acum “duelurile” sunt rezervate artiştilor hip-hop, oamenilor politici şi jurnaliştilor. În general, domenii în care manipularea intangibilelor este mai urgentă decât în altele.
Expresii ca “onoarea familiei mele” sunt folosite cu precădere în legatură cu evenimente petrecute cu evenimente ce au loc în mediul rural sau în rândul unor minorităţi (machedoni, ţigani etc.), iar formule ca “să-şi spele onoarea” sunt asociate mai degrabă evenimente violente (crime, abuzuri).
“A-i face cuiva o aroganţă” este o expresie folosită de jurnalişti pentru a descifra comportamentul unui Becali, Piţurcă etc. şi are la bază elemente difuze de onoare, reputaţie, aroganţă.
“Am şi eu onoarea mea” este o expresie pe cale de dispariţie, auzită din ce în ce mai rar, iar dacă acum 20 de ani exprima o persoană principială, acum denotă mai degrabă o mentalitate retrogradă.
Dacă în trecut cineva îşi putea spăla onoarea familiei sale (fiica a fost dezvirginată/lasată gravidă în afara căsătoriei) printr-o vendetă personală, acum acest lucru este de neînchipuit fără consecinţe legale.
Unde sistemul de drept a devenit central şi reglează toate infracţiunile, indivizii cu onoarea încălcată se văd privaţi de un răspuns direct şi trebuie să-şi delege statului dorinţa de compensare.
Conceptul de onoare s-a diluat acum în credibilitate, reputaţie, faimă sau ruşine (ai făcut familia de ruşine). Dacă înainte orice infracţiune era o insultă directă la onorea Regelui, acum un stat secular îşi reglează mai impersonal elementele subversive.
În cazul proceselor de calomnie este implicată doar credibilitatea înţeleasă cât de poate de pragmatic: dacă n-am credibilitate, nu pot exercita profesia – jurnalist, politician etc.
Onoarea a scăzut ca pondere în relaţiile umane pe măsură ce eficienţa a fost ridicată la nivel de valoare supremă, iar compartimentarea privat-public a devenit definitorie. Negustorii nu aveau nevoie de onoare, ci doar de solvabilitate şi profit. Dacă, într-o tranzacţie, ambele părţi câştigă, onorea sau virtutea devin chestiuni secundare.
A fi linguşitor la serviciu şi demn acasă nu mai traduce o situaţie contradictorie.
Compartimentarea stimea de sine – una pentru public, una pentru prieteni, una pentru familie – s-a privat-izat atât de mult încât suntem mai toleranţi în a judeca oamenii după compromisurile de onoare.
Am scris mai sus doar câteva gânduri, însă ştiu că s-ar merita o întreagă istorie a evoluţiei conceptului de onoare.
Onoarea este inlocuita de “smecherie”. Punct.
hopa, fiti atenti ca incepe sa scrie si articole pe blog… 🙂
dyutzza, putem compila o enciclopedie despre şmecherie
Andrei, acest comentariu nu ţi-a spălat onoarea:)
onoarea.. directie de evolutie[involutie]: la fel ca restul valorilor autentice.
de acord cu Andrei 😛
Imi place sa cred ca onoarea mai exista si la oras, dar o gasesc din ce in ce mai rar si din pacate a ajuns sa fie perceputa de majoritatea urbanilor ca un accesoriu optional. La sate, cel putin alea din Moldova si Ardeal pe unde am fost, e alta treaba.. onoarea inca are valoare si lumea inca mai conteaza pe ea in viata de zi cu zi.
Probabil pare un cliseu, dar onoarea in jungla asta nu`si are rostul. Z
Poate pare a fi un cliseu, dar in zilele astea, nu mai rezolvi nimic cu onoarea. Poti sa te zbati si sa iti pui onoarea in joc, nu conteaza, tot la fund te baga aceia care nu au valori. Si “aceia” sunt multi. Culmea, la tara mi se pare ca exista putin de tot onoare, daca e. Au alte metode de a rezolva problemele intr`o comunitate obisnuita cu munca practica, nu cu teorii si valori. Sau ceva de genul: “las`o bai, ca merge asa”.
“Onoarea a scăzut ca pondere în relaţiile umane pe măsură ce eficienţa a fost ridicată la nivel de valoare supremă, iar compartimentarea privat-public a devenit definitorie. Negustorii nu aveau nevoie de onoare, ci doar de solvabilitate şi profit. Dacă, într-o tranzacţie, ambele părţi câştigă, onorea sau virtutea devin chestiuni secundare.
A fi linguşitor la serviciu şi demn acasă nu mai traduce o situaţie contradictorie.” ….This is the real life!!
dyutzza: ba eu cred ca tocmai in jungla asta onoarea isi are rostul. Onoarea autentica este importanta mai intai pentru tine, si abia dup-aia pentru ceilalti. Or, intr-o jungla in care cu greu ii mai poti intelege si accepta pe ceilalti, poate n-ar fi o idee rea ca macar cu tine sa te simti bine.
Cu alte cuvinte, daca celorlalti pare ca le datorezi din ce in ce mai putine, tie iti datorezi din ce in ce mai multe.
Onoarea e o forma a supravietuirii. Daca iti pastrezi onoarea, pastrezi continuitatea dintre tine si tine insuti.
Daca nu ai onoare, nu esti indreptatit sa spui “eu”.
Imi place conceptul de onoare, intr-adevar este trist cat de lipsit de importanta este azi, dar trebuie sa zic, parerea mea, k in trecut, sub aceasta notiune se ascundea si multa ipocrizie, iar comunicarea intre membrii familiei era inexistenta(aici dau exemplu cartea lui Joseph Roth, Marsul lui Radetzki), tocmai datorita onoarei.
Nu-mi mai vin acum in minte minusuri, dar cred k daca as mai scormoni in memorie as mai scoate 2-3!
La mine onoarea este egala cu buna crestere. Cei sapte ani de acasa, bunicii, educatia, desavarsirea prin asimilarea unuor cunostinte de la unii profesori-enciclopedii(al meu a fost Ilie Gyurcsic, al tau, al lui, al vostru care a fost?), suma acestora rezulta onoarea.
Si in acelasi timp, sunt lipsita de onoare daca sunt o tanara vesela, mai pasionala?
Si ultima observatie, consider k oamenii de afaceri ar trebui sa mearga cel mai mult pe acest principiu.
prima definitie este cea de integritate morala. si daca vorbim de moralitate/etica nu mai terminam nici maine, de printzipuri asemenea 🙂 e atat de provocator subiectul, imi place!
expresii placute, uitate si pe cale de disparitie: a avea onoarea si a face onoarea. a fi onorat sa…
cred ca au mai fost discutii despre verticalitate vs compromisuri si intr-un alt post.
parca se ajunsese la concluzia (sau ajunsesem io) ca nu exista viata fara compromisuri. si vorba d-lui Leru, devinde o chestie de supravietuire a eului. De “convietuire” cu tine insuti.
Sunt lucruri care pentru mine se leaga pana la a deveni sinonime: fara onoare = fara verticalitate = compromisuri = prostitutie (nu neaparat in forma definita de dex, care mi se pare mai mult decat incompleta, ca sa nu zic de-a dreptul jignitoare)
Cat poate suporta un om? Depinde unde si-a fixat sau unde i s-au fixat stachetele, depinde care ii este credinta.
Un barbat care si-a privit partenera violata ar trebui sa se impuste in cap sau sa isi izbeasca teasta de un zid poate, sau poate credinta ii da puterea de a ierta si speranta intr-o judecata de apoi, sau poate il opreste sa isi ia viata oricat de mult si-ar dori…
In mod clar e subiectiva: ceea ce ma supara pe mine nu ii supara pe altii (motiv pentru care sunt considerata o tipa de gasca pentru ca ma supar greu si in acelasi timp “freak” pentru ca imi sare tandara din motive aparent neintemeiate sau care pe unii nu ii deranjeaza).
deci, da, sunt de acord cu ddunia ca este strict vorba de educatie&cultura&credinte
ddunia, esti o superba!! intrebarea de la sfarsit era retorica probabil sau oricum ni mi se adresa, dar eu o sa fac gafa de a-ti raspunde: sa fii tu insati, sa nu te cenzurezi ridicand stacheta atat de sus incat sa nu te poti bucura de viata (ca experienta unica).
Pingback: Chestii culturale jenante at Adrian Ciubotaru
Onoarea a ajuns in ziua de azi un scut pentru ipocrizie. O scuza pentru actiuni dubioase si scandaloase. Si o maniera facila prin care oamenii incearca sa isi mascheze mediocritatea, de fapt.
mie imi placea cuvantul asta, “onoare”
il legam de Honore si alte chestiuni adolescentine…
eu cred ca fiecare isi poate gasi locul, grupul, mediul etc. (fie el si atipic) in care sa poata trai cu sinceritate.
Ce se mai intampla cu onoare?…Nu se mai foloseste termenul cum bine zici.De fapt nu prea se mai foloseste.Cunosc termenul din I.L.Caragiale cand unul dintre personje foloseste cliseul `Pe onoarea mea de familist`.Onoare poate fi sinonim cu reputatie, din punctul meu de vedere. 🙂
Articol foarte bun .Mi-a placut.
http://www.youtube.com/watch?v=cU5dYGPynqE&NR=1
salut…frumos articol…as vrea sa iau legatura cu tine sa imi dai un sfat pe tema asta…