”Stau cu ceilalți, vorbesc cu unul sau cu altul, vorbesc cu tine și sunt sincer. Apoi, când nu mai sunt printre ceilalți, când mă trezesc singur, am senzația i-am păcălit pe toți, că nu am fost cu adevărat sincer, că n-am fost eu cel care a vorbit”

Au trecut mulți ani de atunci, dar încă îmi amintesc când mi-a spus replica de mai sus. Eram în 42, ne duceam spre Copou, iar troleul tocmai trecea atent peste liniile de tramvai – care vin dinspre Palat – din fata Hotelului Europa.
Îmi amintesc perfect discuția pentru că m-am recunoscut în ceea ce-mi spunea.

Chiar dacă sunt sincer, am uneori senzația că joc un rol. Nu mint, dar parcă nu sunt 100% eu însumi atunci când spun anumite lucruri. De exemplu, nu pot să spun cu toată inima că îmi place culoarea roșie. Nu îmi place orice nuanță de roșu, nu îmi place în toate situațiile și, mai mult, faptul că îmi place culoarea roșie nu are nicio miză. Nu contează că îmi place. Nu contează nici pentru mine, nu contează nici pentru ceilalți.
În ce moment, aș putea să fiu sincer atunci când spun că îmi place culoarea roșie? La urma urmei, de ce trebuie să spun un asemenea lucru? Comunică ceva despre mine? Este o mărturisire? Este o dezvăluire vulnerabilă și curajoasă în fața celuilalt?

Chiar dacă nu mint, senzația de păcălire a celuilalt persistă. Nu spun o minciună, dar nici nu spun tot adevărul. Răspunsul la întrebarea “Ce mai faci?” nu este neapărat unul mincinos, dar cu siguranță este unul incomplet și putem scrie un roman de 1000 de pagini cautând răspunsul, într-un moment oarecare al zilei, la această întrebare.

Sunt momente când îmi este teamă să fiu întrebat “Ce mai fac?” pentru că răspunsul ar fi prea intim și, în mod invariabil, inoportun. M-ai întrebat ce fac, dar dacă mă apuc să îți spun ce fac, vei ajunge să-ți regreți întrebarea.
Un amic a rezolvat această dilemă și de mule ori răspunde că nu face nimic.
“Cum adică nimic?
“Pur și simplu, nimic”
“N-are cum. Nimic, nimic?”
“Nimic, frate. Nimic”

Un coleg de facultate, când îl întrebai ce mai face, îți răspundea că îl înțeapă ficatul, că e constipat, că se simte balonat sau că a avut amețeli de dimineață.
“Te-am întrebat ce mai faci, nu mă interesează trecutul sau prezentul tău medical” îmi venea să-i spun.
Nu i-o tăiam pentru că omul avea dreptate, iar răspunsul său era cât se poate de sincer și concret.

Poți să răspunzi alegând ceva din trecutul tău apropiat (”Am văzut un film bun, hai să-ți povestesc despre el”), alegând o acțiune viitoare (”Mă duc la piscină mâine”), mărturisind că plănuiești o acțiune viitoare (”Aș vreau să învăț limba italiană”) sau comunicând un proiect prezent care se întinde peste toate timpurile (”Scriu la o carte”).
Toate sunt răspunsuri sincere și incomplete. Aruncă o lumină peste ceea ce suntem, dar nu luminează tot chipul nostru ale cărui contururi nu pot fi cuprinse în toate cuvintele și cu toate răspunsurile de pe lume.

Sunt unii care citesc acest blog și mă întreabă uneori cum de sunt atât de imprudent în sinceritatea mea. Impresia mea este alta. Pot vorbi la nesfârșit despre mine și să tot am să gândul că nu am spus mare lucru. Mintea mea este ca un palat cu mii de uși și, chiar dacă aș vrea, nu am cum să le deschid pe toate.
Îmi pot imagina că abia am început să ating suprafața a ceea ce sunt sau că – vorba amicului din troleul 42 – oricum nu contează, că poate i-am păcălit pe ceilalți, chiar și atunci când spun, într-o doară, că De rouille et d’os (2012) este un film bun.