Umblă vorba că s-au scris în jur de 200.000 de cărți despre Napoleon. Despre victoriile lui militare, despre omul de stat, despre reformele lui, despre legendele și miturile care s-au suprapus peste evenimente și nu în ultimul rând despre ce a însemnat Napoleon (om al Revoluției sau nu, o împlinire a Clasicului sau a Romanticului, ultima izbucnire a gloriei franceze).

Am citit Napoleon: A Biography punând cap la cap frânturi pe care le știam despre el și despre epoca respectivă și notându-mi câteva concluzii pe care – unele dintre ele  – le împărtășesc aici:

1. Oricât de genial ești pe câmpul de luptă, inamicii se prind într-un final de ce-ți poate pielea.
Este exact ca în interacțiunile sociale. Când lupți de atâtea ori cu austriecii, rușii, prusacii și englezii, aceștia încep să observe pattern-uri în comportamentul tău și vor ajunge să te citească.
Dacă Austerlitz este o dovada clară a unei minți sclipitoare pe câmpul de luptă, după câțiva ani, la Bătălia de la Leipzig, ceilalți ajunseseră să-l învețe și să-l forțeze să facă greșeli.

2. Dacă e ceva care nu ascultă de ideile și mâna forte a unui lider, aceasta este economia, cu legile și inevitabilitățile ei.
Napoleon a întins la maxim, prin ambițiile sale politice și militare, posibilitățile economice ale Franței de la începutul secolului XIX. Mai mult, a instituit o Blocadă Continentală prin care a dorit să falimenteze Anglia, dar rezultatul – ajutat și reacția engleză a blocării comerțului maritim – a fost mai degrabă invers.

3. Lipsa unei “inteligențe instituționale” a propriei sale armate: La Grande Armée.
Într-una din bătăliile sale, pus în fața unor greșeli comise de mareșalii săi și încercând să le corecteze, când într-o parte, când într-alta, Napoleon a exclamat furios: “Nu pot să fiu peste tot!”
Din fericire, avea dreptate. Din păcate, nu aceasta era problema.

Orice organizație sau instituție capătă obiceiuri și reflexe (mai bune sau mai puțin bune) indiferent de fluxul de lideri și, mai mult, indiferent de inconsistențele acestora.
Decât e să facem o comparație instituțională din același domeniu, spre deosebire de La Grande Armée, Wehrmacht a dat dovadă de mult mai multă inteligență organizațională: a luptat “admirabil” pe toate fronturile (o rată a pierderilor de 1:5, chiar până în ultimele luni ale războiului), a avut generali competenți și apoi destulă flexibilitate și inteligență la nivelul… middle managementului).

Napoleon nu a avut o inteligență instituțională de partea sa. Unii mareșali era sclipitori, iar alții erau pur și simplu incompetenți. În funcție de situație, s-au “simțit” în rezultatele finale când unii, când alții.
Dacă mai adăugăm la acest tablou și inconsistența lui Napoleon (sclipitor la Austerlitz și mediocru la Waterloo), concluzia nu este prea fericită.

3. La capitolul “defecte ale omului Napoleon”, am notat nerăbdarea. Deși era atent la detalii, deși muncea mult (atât la birou, cât și pe câmpul de luptă), deși era sclipitor, câlcâiul lui Ahile vine din registrul banal al imaturității.
Această nerăbdare l-a servit bine când s-a transformat în curaj, dar l-a afundat atunci când a frizat incompetența și l-a făcut să-și încalce propriile principii. De exemplu, “alege-ți propriul câmp de luptă” nu a fost aplicat în cazul Waterloo.

La același capitol, ești uimit să observi usurința cu care acest om și-a făcut dușmani în toate direcțiile (oameni politici, generali, femei din înalta societate, diplomați, miniștri, membrii nerecunoscători ai propriei familii).