E interesant cum in majoritatea cartilor, in situatiile critice sau esentiale, eroii muleaza un fir mental peste actiune fara nici o legatura cu situatia. Acelasi lucru niste se intampla si noua cand in cutare situatie, generam ganduri fara nici o legatura cu momentul. Suntem in fata unei decizii importante, aflam o veste rea sau in orice caz, hotaratoare pentru viitorul tau (doar vestile rele sunt hotaratoare), iar primul nostru gand este… unul absurd. Prin niste legi ciudate ale memoriei, ne aducem aminte de mirosul unei pisici din copilarie, gustul unei prajituri facuta de o matusa in momente de criza cand necesara este luarea unei decizii.

S-ar putea argumenta ca genul asta de imagini au un rol de recentrare, regasire si repozitionare, insa cand in anumite momente existentiale iti amintesti culoarea stiloului cu care scriai in clasa a II-a e posibil sa imaginea acelui stilou sa te arunce in universul familiar al continuitatii propriului eu? Caci, la urma urmei, amintirile (ca si marturiile Celorlalti) creaza senzatia ca noi am fost noi insine si-n cutare moment din trecut. Sau e posibil ca ne fi trezit acum cateva ore cu amintiri deja fabricate ale unei vieti intregi?

Dincolo de amintiri, in situatii exceptionale apar ganduri conjuncturale (de la un examen de admitere in facultate tin minte gandul ca iesind din sala si fumand de bucurie o tigara, m-am gandit sa nu fie un semn rau ca tigara era lights, de la alt examen imi aduc aminte cu precizie cum era imbracata o viitoare colega etc.). Aceste situatii imi pun vesnica intrebare cu privire la mecanismul de generare al gandurilor, mecanism al carui setari imi scap in totalitate. Nu prea pot decide in mod total ce gand sa aleg, nu prea pot stapani cea mai mare parte din fluxul meu mental, flux mental pe care nu-l pot stapani pentru ca singurele instrumente de autocontrol imi sunt oferite chiar in interiorul lui. Nu pot gandi ca nu trebuie sa gandesc cutare sau cutare lucru, caci deja l-am gandit.

Majoritatea gandurilor ce le avem par a nu fi rezultatul libertatii noastre de decizie, ci mai degraba e creata senzatia ca noi suntem rezultanta unor ganduri ce ne preced fiintial. Eu nu pot gandi ce poate impinge gandul meu sa apara. Nu pot gandi ce poate motiva gandul de-a putea gandi ce poate motiva gandul sa apara. E ca si cum ti-ai plia privirea catre propriul ochi.

Daca generam ganduri atat de incoerent (incoerenta interpretata tot din perspectiva unor ganduri), daca este atat de fluida calea prin care dintre atatea ganduri, un gand decide un gest (dintre atatea gesturi), atunci care este aroma proprie a acestor retele care intr-un final contureaza ceea ce numim cu totii propria identitate? Sau cat de mult putem mima gandurile din spatele unei fapte laudabile?
Sau, cat de incarcat de esenta este gandul, in fata agoniei cuiva apropiat, ca patura cu care este invelit are un model urat?
Daca retinem mai des gandurile avute in cutare imprejurare decat evenimentul in sine, daca intre mine si lume se interpun o serie de ganduri care mai degraba mai ales ele pe mine decat invers, atunci ce ma pot intreba, de vreme ce gandurile imi construiesc propria realitate ce mi-o simt data, ma pot intreba daca detin din nastere un pachet de ganduri preinstalate ce-mi creaza un destin doar in interiorul termenului de valabilitate?

Atunci, in fumul caselor arse si mirosul cadavrelor de care strazile erau pline, eroul nostru isi aminti scaunul de lemn pe care bunicul i-l facuse cadou si-i crestase numele.