Călătorie la Roșia Montană. Excursie la Roșia Montană. Acestea erau variantele de titlu la acest articol. Pe drumul de întoarcere, în schimb, cuvintele “excursie” și “călătorie” mi s-au părut că au o conotație turistică care nu dădeau dreptate întreprinderii mele.

“Vreau să merg la Roșia Montană” i-am spus unui prieten cu câteva zile înainte când m-a întrebat ce fac în week-end.
Dincolo de poziția mea împotriva exploatării, dincolo de un simbol al corupției statului român, Roșia Montană este un loc real, cu oameni și cu probleme. O comună care a devenit epicentrul unei bătălii politice atât pe plan local, cât și pe plan național.

O localitate suspendată între proiectul RMGC, deciziile politice de la București, oamenii din zonă care doresc exploatare, oamenii din zonă care nu doresc exploatare și protestele de tot felul.

Totul este o suspendare și o așteptare a unei decizii, un fel de “să vedem ce se va întâmpla”. Deocamdată, fiecare se descurcă cum poate. E o descurcăreală pe termen scurt pentru că exploatarea vizată de RMGC va fi de o asemenea amploare încât nu poți plănui nimic în zonă fără cunoașterea unui răspuns clar.

Din comuna Roșia Montană, o suprafață de 20% va fi afectată o dată ce lucrările vor fi începute (informație obținută de la Centrul de Informare al RMGC), iar un alt sat, Corna (care aparține de comună), va deveni fundul viitorului lac de decantare. Unul dintre cele mai mari din Europa, se zice.

Această suspendare descurajează orice alte investiții în zonă. De vreme ce totul poate fi expropriat și dinamitat, nici un agent economic nu-și permite aici luxul unei strategii pe termen lung.

“Cu ce se ocupă cei care lucrează acum pentru RMGC?” am întrebat la același Centru de Informare.
“Restaurează casele vechi și lucrează la restaurarea galeriilor Cătălina-Monulești” (acolo unde s-au blocat săptămânile trecute angajații RMGC care își doresc începerea lucrărilor de exploatare).
Dacă treci drumul și întrebi, ți se va răspunde că restaurarea caselor de patrimoniu nu se face.
“S-au restaurat doar câteva, într-una dintre ele au făcut o expoziție, restul stau în paragină”

Atât la șosea, cât și printre ulițe, peisajul e dezolant și are aspectul unei zone calamitate.

*
Din declarațiile unui fost miner: “Nu de corporație trebuie să ne temem”

“Dacă statul le va zice să nu se atingă de această piatră, ei nu se vor atinge. Dacă statul le va permite să-și bată joc, ei își vor bate joc.”

Ne-a povestit că a vizitat exploatări în alte țări (Noua Zeelandă, Africa de Sud și în America Centrală), iar modul cum acestea erau gestionate a depins în totalitate de condițiile negociate de statele respective.

“La finalul lucrărilor, poți avea și un dezastru ecologic, dar te poți trezi și cu o zonă turistică care poate înflori.”
Telegondole peste foste cariere, parcuri cu motive industriale, zeci de mii de turiști anual.

*
“Astea sunt povești de pe internet” mi-a răspuns cineva la întrebarea cum pot ajunge la Cetatea Alburnus Maior. Eram fața intrării de la Muzeul Mineritului și un inginer minier (care apoi avea să ne fie ghid la Galeriile Romane) mi-a spus că au fost găsite câteva artefacte (în urma lucrărilor celor de la RMGC), dar nu există o cetate propriu-zisă (“cu ziduri cât de mici, cu o fundație”).

După o oră, alături de un alt cuplu și trei domnișoare (una dintre ele a mărturisit că este studentă la Jurnalism), am coborât în Galeriile Romane (titulatură ușor confuză, de vreme ce acolo sunt galerii rămase în urma unor exploatări succesive: ale romanilor, ale austriecilor și ale statului român).

Deși ghidul este angajat la RoșiaMin (filială a MINVEST Deva), iar Muzeul Mineritului (muzeul propriu-zis, Galeriile Romane și un spațiu exterior cu utilaje expuse) este al statului român, la intrare ne-a întâmpinat un tânăr în uniforma RMGC.
Motivul este unul simplu: la solicitarea statului (a se citi “lipsă de fonduri”), de paza anumitor obiective se ocupă compania “canadiană”.

*
“Au învrăjbit familiile”
“Cum?”
“Au cumpărat jumătate de casă de la un frate, iar celălalt a rămas acum să se judece cu ei”

“Cei patru munți care vor fi rași de pe fața pâmântului?”
“E o exagerare. Doi dintre ei sunt deja găuriți de exploatările făcute de stat” (Cariera Cetate și Cariera Cârnic)
“Celelalte două sunt aceste coame de deal, nu se rade nimic”

*
La cățiva km de Roșia Montană, se află cariera de cupru de la Roșia Poieni. Ca parte a argumentului ecologist, iazul de decantare – aferent acestei exploatări – din Valea Șesii este oferit ca exemplu negativ. Este o lucrare începută în anii ’80 care a dus la dislocarea a peste 300 de familii și dispariția unui întreg sat, Geamăna.
Iazul – de fapt, un lac destul de mare – are un baraj de pâmânt care este înălțat de la an la an, dar râurile din vale sunt deja infestate.

E nevoie de multă nesimțire să te gândești că mai poți distruge o comunitate când la câțiva kilometri ai dovada clară a efectelor negative pe termen lung: sate distruse, oameni “alungați” din casele lor și o bombă ecologică de care trebuie să ai grijă mulți ani de acum înainte.

*
În niciun alt loc din România nu m-am izbit de senzația atât de acută că, popular vorbind, suntem ai nimănui. Statul român nu are bani pentru paza unui muzeu, nu are bani pentru restaurarea unor case, nu are bani de îngrijirea unui patrimoniu cultural, nu are bani de ecologizarea unor foste cariere, nu are un plan de dezvoltare durabilă a zonei și, mai mult, pune oamenii locului în fața unei alegeri viciate din start (singura șansă ar fi începerea exploatării).

Roșia Montană a fost cândva o localitate minieră, a trăit prin minerit, dar acest lucru – o activitate economică finită în timp – nu trebuie să fie un dat implacabil și nu trebuie să fie condiționat de un anumit tip de proiect, cu o anumită tehnologie (la Roșia Montană nu s-au folosit niciodată cianuri), al unei companii înființată ad-hoc.

RMGC plănuiește o exploatare de suprafață (prin dinamitare) care are puține legături cu tradiția milenară a mineritului care este scoasă în față de toate materialele publicitare ale companiei.

Nu cred într-o dezvoltare durabilă în urma unei exploatări de o asemenea anvergură. Într-un loc de patrimoniu, în mijlocul unei zone populate, lăsând în urmă un lac de steril cu un baraj situat la câțiva kilometri de un oraș (Abrud) și acoperind un vale întreagă în care se află acum un sat.

Mai mult decât atât, nu cred că avem un stat de drept care să apere interesele cetățenilor din zonă (care nu doresc exploatare cu cianuri), care să fie preocupat de impactul ecologic (nu este acum), care să se ocupe în viitor de bunăstarea unei comunități (nu o face acum) și care, la urma urmei, să respectele legile (multe dintre ele – Slavă Domnului! – impuse de UE).

Impactul ecologic al acestui proiect nu este limitat la teritoriul comunei Roșia Montană (care cuprinde peste 10 sate) și e greu de explicat cum oamenii din întreaga zonă (Câmpeni, satele până în Baia de Arieș sau cele înspre Arieșeni) care s-au orientat (dacă nu erau deja) către alte activități economice (turism, creșterea animalelor, exploatarea lemnului) ar trebui să fie puși în fața unui fapt împlinit.

Stând de vorbă cu oamenii din zonă, am observat un naționalism economic (vin alții și ne iau aurul) și, cel puțin la nivel explicit, o lipsă de preocupări ecologiste. Oamenii regretă că s-au închis minele, cândva mândria locului, dar acum doresc să fie lăsați în pace, să își vadă de ale lor. Fără proiecte gigant, fără riscul exproprierilor și fără grija că apa poate fi contaminată.

Acel aur poate fi exploatat și peste 20 de ani, și peste 100 de ani. În cadrul unui alt proiect, cu o altă tehnologie și dincolo de gândul că pe parcursul unor ani se oferă câteva sute de locuri de muncă și apoi totul revine – în cel mai bun caz! – de unde s-a plecat.

*
Am senzația pentru a nu știu câta oară că trăim într-o țară în care elita politică e coruptă până în maduva oaselor, este lipsită de viziune și “când poate, nu vrea, iar când vrea, uite că nu se poate.”

Din perspectivă proprie, dacă proiectul minier de la Roșia Montană va fi aprobat în Parlament, voi primi semnalul clar că bătaia de joc a ajuns la ultimele resorturi ale suportabilității.
Din păcate sau din fericire (căci totul se poate schimba), corupția clasei politice este fix spațiul de manevră lăsat de indiferența și lipsa de implicare a tuturor.
Din acest motiv, cred în continuare: este bine că se protestează.

Albumul complet este aici.