Există un anumit spirit în orașele din Ardeal pe care ți l-ai dori și în celelalte locuri din România. Când te duci la Sibiu din București simți că ai depăsit o graniță, o frontieră dincolo de care lucrurile dansează după alte ritmuri și în care oamenii – deși își vorbesc aceeași limbă – sunt cumva din alt aluat.

Nu idealizez, doar că mă descopăr acum, revenind de la Festivalul International de Teatru de la Sibiu, că îmi este dor de anumiți oameni, de anumite locuri și anumite stări de spirit.

Am fost câteva zile martor la o victorie a artei, a performanței și a lucrului bine făcut. Am văzut voluntari japonezi care se ocupau de bilete, de făcut curat sau de împărțit flayere. Am văzut oameni care urcau un deal doar pentru a asculta muzică folk din Quebec, o sală plină la o piesă arabă, o artistă în cârje, cel mai frumos foc de artificii, mi-am revăzut o prietenă sibiancă după 6 ani, am participat la o petrecere unde cineva s-a descălţat şi a început să cânte cu pantofii.

Am văzut americani care cunoşteau Sibiul mai bine decât mine şi nemţi care comandau specialităţi româneşti, am văzut o artistă care s-a dat jos din avion după un zbor din Canada pentru a urca direct pe scenă, am văzut oameni respirând şi transpirând de dragul artei lor.

Le-am văzut pe Miruna şi Nebuloasa fascinate după un spectacol şi vibrând de bucuria descoperirii a ceva nou. Am văzut-o pe Ruxa îmbinând utilul cu plăcutul, pe Raul – în spatele trabucurilor sale – când simpatic, când antipatic. Pe Cristina cum se eschiva de la party-uri sau pe Negrea in deplinătatea fițelor sale.

Am revăzut-o pe Cristina, aceeași voluntară interesată de managementul cultural și pe Carina, timișoreanca care se ocupă de Agenția de Vise. L-am văzut pe Tudor și zeu pe scenă, uman la masă cu noi și sper să-l prind și vulnerabil pe o scenă de teatru.

Am revăzut și am cunoscut oameni, am aflat povești și am primit câteva lecții în cadrul unui festival care s-a înscris pe harta mea afectivă a lucrurilor bune din această țară.

Foto: Alexandru Negrea