Am impresia că am fost educaţi într-o formă de cultură unde imaginaţia este subestimată, iar acum această subestimare este contrazisă din păcate doar în jocurile din prin traininguri, teambuildinguri şi ateliere creative cu doi-trei participanţi. Hai să ne imaginăm că, hai să ne punem în situaţia când…

Imaginaţia este considerată a fi ruda săracă a unui exerciţiu de posibilitate. Dacă ai avea un milion ce euro, cum ai alege să-I investeşti?

În schimb, ceea aş dori să ilustrez în acest articol este ideea că imaginaţia este mai degrabă ingredientul pe care spiritul uman îl aşează în lucruri pentru ca acestea să devină coerente şi că imaginaţia este intim legată de problema adevărului.
Dacă este adevărat ceea ce spuneam într-un text anterior că omul adaugă ceva realităţii prin însăşi actul de a o percepe, atunci pare simplu de acceptat ideea că imaginaţia este o formă de vedere.

Cu alte cuvinte, dacă percepţia nu este un proces pasiv, de reflectare, ci unul activ, selectiv, implicat şi deloc neutru, imaginaţia este o formă reală de percepţie.
Metaforic vorbind, ochii noştri nu reflectă lumea, ci o ordonează, o selectează.

Aceste lucruri ar părea banale dacă nu ne-am conduce la un alt set de idei.

Fiecare personalitate este aşezată pe nişte adevăruri neverificate, pe nişte asumptii, pe nişte iluzii. În Uşa interzisă, Gabriel Liiceanu numea aceasta zonă de intimitate sigiliul cu iluzii. Este locul intim, spatiul geometric afectiv unde începem să percepem acceptându-ne pe noi înşine suspendaţi între sens şi non-sens.

În acest caz, Imaginaţia este procesul cognitiv prin care realitatea este ordonată după criteriile intime ale personalităţii proprii. Cu alte cuvinte, imaginaţia – mecanism de inventare de sensuri – este singurul proces activ care se petrece în locul unde începe sentimentul realului.

Astfel, imaginaţia creează sensuri din care este construită realitatea fiecăruia. Rezultă că realitatea este rezultatul unui efort creator, este consecinţa unui act de imaginaţie.
Paradoxul nu vine doar din faptul că gradul de real din viaţa noastră este direct proporţional cu dezvoltarea propriei imaginaţii, ci şi din ideea că realitatea se construieşte printr-o activitate spirituală, de creaţie.

Cu alte cuvinte, realitatea apare atunci când fiinţa umană creează, când se implică şi, revenind la începutul acestui articol, se poate spune că percepţia adevărată este o implicare, este o adăugare de plus-valoare, este creaţie.

Doar oamenii care fac ceva, pot vedea cu adevărat. În acest mod, adevărul este intim legat de contribuţia noastră creatoare în această lume.
Realitatea nu este ceva de contemplat, este ceva de întâmplat.