Dezvolt din ce în ce mai accentuat o pasiune pentru Robert de Niro ale cărui filme am început să le văd sistematic acum o lună. În ultima săptămână, l-am văzut în The Deer Hunter, The Untouchables, Raging Bull şi The King of Comedy. Mi se pare unul din cei mai falici actori (voi explica mai târziu ce înţeleg prin falic) chiar şi atunci când întruchipează eroi stângaci sau cocalari.

“Cocalar” este un termen pe care-l cunoşteam doar că adjectiv, însă a trebuit să vină sâmbătă seară ca să aflu de la Jolly că termenul semnifică o categorie culturală: strămoşii maneliştilor, cei care imediat după ’90 se îmbrăcau în blugi Pyramid, fâș, aveau codiţă la spate, mergeau săltat, se îmbrăcau de la consignaţii şi, în general, erau şmecheri.

A doua zi, duminică seară, stăteam cu toţii pe bordură de la ieşirea din pasajul Universităţii şi identificam cocalarii, după stilul de îmbrăcăminte, tunsoare și după alură, în general. Îmbrăcat la geacă de piele şi pantaloni de stofă este un cocalar. Tricou mulat, pantaloni de fas, şlapi – este un cocalar.
Cu alte cuvinte, printr-o translaţie de la aparenţă la esenţă, cocalar desemnează o categorie culturală de oameni care şi-au asimilat tot ce e kitschios din tot ce e nou.

Sâmbătă seară eram în Smiley cu Jolly, Alex şi, mai târziu, mackerelfish. Când începuseră să se audă manele, i-am spus chelneriţei să schimbe muzică, am venit de mai multe ori aici şi nu ştiam că se ascultă manele. Replica oficială a chelneriţei a fost extrem de multiculturală. Ne-a explicat că săriseră câteva melodii din playlist şi că, chiar dacă ea e mai brunetă aşa, respectă totuşi o politică a barului (fără manele). Un răspuns etnic care ne-a aruncat pe noi (clienţii) într-o fantă în care comunicarea se estompase.
În acelaşi mod, dacă un nepalez îi este refuzată intrarea într-un restaurant parizian pe motiv că are nasul prea mare, nu-i aşa că lungimea nasului sau va regla automat o diferenţă culturală?

În aceeaşi seară, ne-am mutat în Mes Amis unde am filozofat despre lipsa de esenţă a prieteniei. Nu există prietenie esenţială, iar cei mai mulţi dintre noi suntem înconjuraţi de prieteni pentru care nu ne-am da viaţa. Exportul social al pasiunilor noastre (blogging-ul, filozofia, fotbalul, pokerul) ne creează prieteni conjuncturali în aceeaşi măsură în care imaginea de sine este conjuncturală, fluidă şi inegală cu sine.

Personal, poate aş dori să ies la o bere cu fostul meu coleg de bancă din liceu, însă în nici un caz n-aş socializa cu el în mod frecvent. Experienţele comune ce ne-ar lega fac parte dintr-un trecut pe care nu doresc să-l reactualizez în fiecare zi. Cu fiecare cunoştinţă și cu fiecare prietenie are loc un proces de re-inventare, o re-creere proprie în care eu însumi mă așez diferit pe o harta comună.

Prietenii deţin un rol vital cu privire la sentimentul de continuitate al eului: un prieten este cineva care poate depune mărturie pentru tine, e cineva care-ţi poate dovedi că existai şi săptămâna trecută într-o anumită configuraţie psihică, este receptacolul blând al unei imagini deja create.

Prietenii sunt elemente conservatoare care menţin un tonus deja stabilit şi în acelaşi timp produc cea mai mare rezistenţă schimbarea imaginii proprii. Un om cu puţini prieteni se poate schimba mai uşor decât cineva cu mulţi prieteni apropiaţi. Aceştia constituie elemente conservatoare pentru că haosul interior care te macină este invers proporţional cu numărul prietenilor de care eşti înconjurat.

În acelaşi timp, lipsa de esenţă a unei prietenii setează limita libertăţii noastre. E suficient să-mi dezvolt o nouă pasiune (golful), să mă înscriu la un club de golf, să intru pe forumurile de profil, să ies la o bere cu câţiva oameni care împărtăşesc aceeaşi pasiune, să-ne creăm câteva amintiri comune pentru a mă reinventa pe mine.
Golful ar fi primul pas. Cu siguranţă. ne-am găsi câteva gusturi, preferinţe comune şi, de vreme ce lumea e atât de mică, cunoştinţe comune. E simplu să te introduci unor oameni, mai greu este însă să rezişti continuităţii de imagine pe care aceştia ţi-o cer.

Dacă mă simt pierdut şi am o depresie, ieşirea în oraş cu un prieten bun mă aruncă în conul său de aşteptare. Inconştient, mă voi mula imaginii deja create în ochii săi, căci, în mare parte, ceea ce suntem este rezultatul a ceea ce credem că cei de lângă noi cred despre noi. Îmi este mai simplu să ajung arhitect, dacă prietenii mei îşi proiectează asupra mea această aşteptare.

De asemenea, prietenii sunt persoanele cele mai predispuse la invidie. Invidiem cu predilecţie pe cei apropiaţi nouă: cercul nostrui de referinţă. Faptul că Adrian Mutu are mulţi bani, nu-mi stârneşte cine ştie ce pasiuni, însă dacă un prieten bun s-ar îmbogăţi subit, cu siguranţă aş fi deranjat de acest lucru.
Situaţia s-ar putea contura în acest mod: el m-ar evita pentru că prezenţa mea i-ar aduce aminte de situaţia precară dinainte, eu l-aş evita pentru că succesul lui, prin comparaţie, îl resimt că un permanent reproş al insuccesului propriu.
În concluzie, recomand Mes Amis că un loc cu o anumită atmosfera… culturală.

Duminică seară, ieşisem cu Alex, Jolly şi Cătălin la o plimbare pe bulevard, când ne-a sunat Radu (care a venit şi el mai târziu la bere în Underworld) să ne spună că bacteria Bifidus essensis nu există. Fix pula!

În Underwolrd am pus lumea la cale: să facem o fundaţie, să facem un cont în care să primim bani, să organizăm conferinţe, să facem un centru de asistenţă pentru bloggerii din provincie, în general, să facem ceva cu energia culturală de care debordăm. Un Project Mayhem balcanic.

Mai târziu a venit şi curtezana şi încă o domnişoară drăguţă al cărei refuz de a-şi declina blogul mă pune în imposibilitatea de a-l menţiona aici. Cu această ocazie, salut iniţiativa lui Jolly de a deconstrui tabu-urile sexuale, chiar şi la o simplă discuţie în jurul unor beri. Duminică seară a fost vorba despre masturbare şi, pentru cititorii adolescenţi, schiţez câteva concluzii:

-masturbarea nu este bună sau rea în sine
-masturbarea neînsoţită de un sentiment de culpabilitate este un semn de maturitate
-este ok să te masturbezi şi când ai partener, şi când nu ai partener.
Care este.

O idee ce încearcă să se coacă-n mine: dacă înainte prostia era cultural şi social orientată (un om prost era un om cu calităţi morale incerte), acum prostia este o sinucidere economică (căci automat inteligenţa este însoţită de o bunăstare financiară). Prostia este în mod evident lipsa de orientare pe o anumită piaţă umană. Prostia nu este o calitate esenţială, ci doar efectul unui proces de marketing. Aşadar, nu există oameni proşti în mod structural.