Acum câteva luni, întru-un restaurant la masa noastră a venit o fată:
– Scuzaţi-mă că vă deranjez…
– Nu, chiar deranjaţi! i-am tăiat-o scurt înainte de a-şi incepe discursul.
Aseară, într-un mic bar a venit o tiganuşă. Ea cerea de mâncare, însă i-am dat un leu doar ca să scap de deranjul priveliştii ei.
Mici detalii, conjuncturi, dispoziţii care mă fac azi să ajut pe cineva, iar mâine să întorc spatele altcuiva.
Aproape toate contactele umane pe termen scurt sunt la fel de superficiale. Nu-şi spune nimeni nici o poveste, nu întinde nimeni nici o mână. E mişcare browniană. Sunt mascote umplute cu pene.
A interacţiona pe termen scurt cu invidizi necunoscuţi nu crează sentimentul unei comuniuni. Cerşetori, agenti de vânzări, indivizi din spatele ghişeelor, colegii de pe ringul de dans nu sunt oameni, nu sunt Ceilalţi. Nu aveti bătăile inimii la unison, sunteţi o statistică într-o statistică. Nu e decât o solidaritate întâmplătoare, nu e decât o comuniune în jurul unui aer respirabil, nu e decât o empatie de doi ochi, două mâini si două picioare.
Te simţi singur printre aceste contacte impersonale, scurte şi vag repetabile. Totul (ceea ce uneori înseamnă o mare parte din viaţă) se petrece în contextul contactelor tale personale şi de lungă durată. Un străin îţi este străin si neimputabil tocmai pentru ca există oameni cunoscuţi, prieteni, fraţi etc. care reglează limita universului tău uman. Dincolo de ei, de cei cunoscuţi şi apropiaţi nu există oameni. Există indivizi, există populaţie, există potenţiali criminali, trădători, există interese. Există muzica neinteresantă a inimilor care nu bat la unison, sunt destinele care nu mă interesează, sunt poveştile altora care nu-şi au locul în scenariul meu.
Nu-mi dau seama daca e ceva general uman sau trăiesc în umbra inerţială unei educaţii prost înţelese, însă simt ca undeva greşesc. Am crescut într-o cultură în care asemănarea mea cu ceilalti este graba către sicriu (chestie cu care nimeni nu-şi bate capul în mod serios), iar cea mai promovat tip de contact cu un străin este întrajutorarea lui. Străinul e cel care îţi cere ajutorul, e cel căzut în prăpastie, e cel care distruge un confort pentru a-ţi măguli stima ajutându-l.
La nivelul rasei umane nu există sentimentul unei familii, intuiţia unui destin comun si nici impresia unei unităţi spirituale pe care unii gânditori s-au străduit s-o găsească. Iar lipsa acestui sentiment spune multe despre spaţiile închise în care ne jucăm povestea.
E normal să existe un cerc afectiv al încrederii în care se situează cei apropiaţi, către care se duce cea mai mare parte a mobilizării noastre ca oameni, însă nu cred că-i firească lipsa de realitate pe care oamenii tind s-o capete (cel puţin în ochii mei, de multe ori).
Unde e poarta prin care un necunoscut intră cu adevărat în povestea ta? Care e mecanismul prin care un străin începe să poarte un chip şi sa devină un punct pe harta ta afectivă? De când începem să ne revedem între noi?
…in momentul in care iti incetineste drumul spre sicriu, atunci cand devine semnificativ pentru tine, atunci cand te ajuta…; altfel ne-am sfarsi prea curand…iubindu-ne cu/pe toti si cu toate si devenind atat de lesne familiari cu toata lumea…
“atunci cand devine semnificativ pentru tine”.
in ce sens?
raspunsul nu poate fi decat subiectiv.
in momentul in care te ajuta, in momentul in care constati (surprins?) ca vrei sa il ajuti, in momentul in care iti spune ca esti un mitocan, in momentul in care te priveste intr-un anumit fel, in momentul in care iti aminteste de cineva (drag/), in momentul in care exista niste preocupari cumune, in momentul in care iti ofera haina sa, in momentul x de dupa momentul y, in fiecare din momentele in care…
@jez: in momentul in care iti ofera ceva, in momentul in care schimbul de moneda cu el devine profitabil pentru tine, prin starea de confort fizic, psihic, fiziologic pe care ti-o aduce , fie prin…
nu suntem cu nimic mai presus aici, de maimuta dintr-un post anterior, de pisica sau de orice alta vietuitoare vrei tu… :))))
@vorbaretu
mda, corect. ma gandeam ca intr-un cuplu totul se duce dracu cand iubirea neconditionata devine conditionata. de la nuante abia perceptibile pana la un concret meschin.
si apoi ma intrebam, dar ce inseamna pana la urma acest neconditionat…? ca tot timpul ai un beneficiu. ca daca nu e stima de sine ca ai daruit, e binefacerea ca vei primi inapoi, sau pur si simplu starea de bine pe care o resimti atunci cand daruiesti. adica practic nu exista o chestie unilaterala, intotdeauna e un schimb de moneda, cum ai zis. pe cat posibil e bine insa sa nu il constientizam. sa nu stie stanga ce face dreapta. cam greu, ca ambele sunt legate la acelasi creieras. singura solutie ar fi sa devina un fel de fi, si atunci nu vom mai constientiza. ca atunci cand iti aprinzi o tigara involuntar, fara sa te gandesti “acum imi aprind o tigara”. “acum il ajut pe acest om”…. pur si simplu FAC ceva, fara sa mai categorisesc, fara sa mai judec. sa FIM pur si simplu
sau mai pe sleau schimbul de moneda e anulat atunci cand esti perfect fericit ca facerea (ta) de bine e (totala) futere de mama.
iubirea de adevaratelea o insemna (poate) sa ajuti pe unu si sa nu te astepti la “multumesc”, la banutul tau, ci cel mult sa zici tu multumesc dupa ce ai ajutat si ai primit un “du-tii dracu”
oare daca ar fi scrise de altcineva , frazele astea ar mai trece drept un ”adevar” despre viata ta?
trebuie sa recunosti ca problema asta e doar o gustare calduta pt majoritatea buimacilor…sau cum vrei tu sa le spui.
sa fim sinceri.daca ti-ar aparea inainte Adrian Ciubotaru si ti-ar vorbi si ti-ar cere sa-i fii prieten, esti sigur ca nu l-ai uri ? ai avea increder in el? ai vrea sa iesi seara cu el sa schimbi o vorba ?
iuly, sa stii ca uratul cu increderea si cu iesitul seara la un schimb de vorbe nu se exclud neaparat 🙂
cred ca adi mai are ceva de spus… 🙂
jez…ceea ce ai spus tu e adevarat, dar ma tem ca e un adevar murdar, manjit de ignoranta si interes.
in cazul asta, fiecare isi poate aduce argumentele…
si daca tot ”tastam apasat” despre sinceritate si incredere de ce nu vorbim si despre suflete strambe, si despre idioti, si despre curve…( dezumanizati, ne pupam si ne pipaim nerusinat, asteptand Armaghedonul sau inca un articol atat de profund )
iuly, pai poti sa incepi tu..cu un blog sau cu dezvaluirea unei adrese de blog…
eu nu cred in alb si negru, atata tot. nici ca se exclud, nici ca nu suporta nuante. cred de exemplu despre mine ca sunt deopotriva si alternativ sincera si mincinoasa, franca si parsiva, cu suflet stramb si suflet mare, idioata si geniala, curva si fecioara, OM si animal, inhibata si dezinhibata, asteptand si neasteptand, sperand si nesperand etc etc poate ca in acest moment scriind asta sunt cu mult mai idioata decat multi oameni pe care i-ai intalnit. poate maine voi fi mai cu miez sau mai rau….cine stie?
ma bucur ca sunt si ma bucur ca esti 😉
jez…nu stiu daca esti cvasi-sincera sau groaznic de sincera, dar exceptand patetismul firesc al situatiei, vreau sa-ti raspund la mica intrebare( care ar fi trebuit scrisa cu majuscula ), Cine stie?
pai tu stii , toti bebelusii bine hraniti stiu…
ce dracu stim? stim ca ne nastem sa murdarim scutece , sa ragaim de atata lapte, sa ne ingrasam, sa ne facem mari, sa ne roadem unghiile, sa ne transformam intr-o turma de ipocriti, realisti si meschini.
apoi privim cum defileaza tancurile si simtim ca viata e o calatorie fara sfarsit in metrou si o slujba intr-un birou…
in fond, pt ce ”chitcaim ” atata ?
@iuly: brrrr, horrorrrrrrrrrrrr…
iuly, daca intrebarea nu era retorica, iti pot lasa o adresa de mail pentru a continua discutia, desi am o presimtire ca fiecare va merge in continuare pe drumul sau de neabatut 🙂
>:D
Scrii minunat!
“Străinul e cel care îţi cere ajutorul, e cel căzut în prăpastie, e cel care distruge un confort pentru a-ţi măguli stima ajutându-l.”
Asa este… Ai surprins acea pacaleala a ego-ului de a ajuta oamenii si de a deveni mai sfant ca ceilalti. De a deveni mai intelept decat ceilalti – TU STII, IAR EI NU STIU. Nu exista aici nici dorinta materiala nici dorinta spirituala.
“Unde e poarta prin care un necunoscut intră cu adevărat în povestea ta?”
Intai adu lumina in interiorul fiintei tale. Lasa-i flacara sa-ti insufleteasca constiinta…iar apoi nu vei mai pune niciodata aceasta intrebare.