Un concurs cu poveşti frumoase

0 Flares 0 Flares ×

FOLIO_100_08
Toţi avem nevoie de poveşti, atât să le trăim noi înşine, cât si să le ascultăm pe cele spuse de cei din jurul nostru. Poveştile noastre le spunem prietenilor, le spunem pe bloguri și pe rețelele sociale, iar una dintre dorinţele noastre este ca ele să rămână în memoria celorlalţi, să fie preţuite şi să fie povestite mai departe. It’s about storytelling.

Toshibaorganizează în perioada 15 – 30 noiembrie un concurs (în 7 tări) în care vor strânge 25 de poveşti din fiecare ţară având ca temă prima experienţă cu computerul – cum a fost, ce a însemnat pentru tine, cum ţi-a schimbat viaţa.

Concursul este derulat prin intermediul a cinci bloggeri care într-un final vor alege cinci poveşti câştigătoare de fiecare, iar partea frumoasă acum începe:
– cele 25 de poveşti finale vor fi strânse într-un ebook care avea parte de la o lansare pe cinste în luna decembrie
– cea mai frumoasă poveste va fi premiată cu un Tablet multimedia Toshiba Folio 100, iar alte două povești vor fi premiate cu două camere video Camileo

Condiţiile de participare sunt simple și este nevoie de:
– un cont activ de Facebook (cu nume real şi mai mult de 30 de prieteni), dacă ai mai mult de 18 ani
– un like la pagina Toshiba de pe Facebook
– povestea propriu-zisă (maximum 300 de cuvinte) în comentariile la acest articol sau pe wall-ul paginii Toshiba.

În perioada 1 – 6 decembrie voi anunţa cele cinci poveşti alese pe blogul meu, iar între 6 și 14 decembrie din cele 25 de povești finale vor fi aleși câștigătorii pe care îi voi anunța și aici pe blog pe 15 decembrie.

Este un concurs care îmi place pentru că rareori se întâmplă ca poveștile noastre să fie adunate într-o carte și într-un final – dincolo de prețuirea celorlalți – să fie premiate. Succes!

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

11 thoughts on “Un concurs cu poveşti frumoase

  1. serghei

    Oh! Come on! Nu vreți sa va povestesc de primul meu computer !

    Era un Compaq, cu procesor Pentium 100 MHz, overlock-at la 200 MHz 🙂

    Si dacă va mai spun ca făceam pe el editare video cu o prima varianta de Virtual Dub, deja va dați seama de dezastru.

    Distracția a început însa abia atunci când am vrut sa ma dau pe net. Ce Facebook, ce Twitter?

    Un modem cu niște bobine cam cât flash-stickurile de astăzi te ducea către World Wide Web.

    Bineînțeles ca nu exista decât varianta prin telefon si doar noaptea, ca atunci era ieftin.

    Aveai câteva mari “avantaje”:

    linia telefonica era ocupata cât timp te “dadeai” pe net;

    conectarea din prima nu exista, de obicei incercai de zeci de ori, acompaniat de sunetul specific… ciirrr ciirr cir;

    Dupa ce, in sfârșit, te conectai iti dădeai seama ca… nu prea aveai ce face pe net.

    Tema mea pentru voi, dragi prieteni, este sa imi spuneti cam prin ce an se intampla asta, ce pe mine m-a lasat memoria:)

    Reply
  2. ZAINEA PATRICIA MARIA

    Aveam cativa anisori cand am primit un calculator tip desktop, pe care il foloseam doar sa privesc la filme de desene animate, sa desenez in Paint, sa innebunesc mouse-ul urmarind sageata pe ecran, sa tastez litere la intamplare in Word, si alte asemenea minuni tipice unui copil care are amintiri foarte placute despre asa minunatii ale vremii. Abia acum imi dau seama cat de necesar este un asemenea PC/obiect la casa omului, valorile reale ce tin strict de performante sunt mai putin importante pentru o fata. Astept si povestile voastre, sa ne amuzam impreuna!!

    Reply
  3. ZAINEA MARIAN FLORIN

    In anul 2001 am devenit fericitul posesor al unui PC remarcabil la vremea respectiva, procesor Intel Pentium de 100 Mhz multimedia, 32 Mb de RAM, CD-ROM si o amarata de placa de retea prin care reuseam o conexiune la net prin care atingeam fantastica viteza de download de 7-8 KO. Acest fantastic PC a oferit fetitei mel…e toate desenele animate pe care noi le-am vazut in 10 ani, in doar 1-2 ore. Ce vremuri !!!! Cati bani a putut costa la acea vreme!!!!!

    Reply
  4. stefan mihoc

    Era o retea de vreo 10-12 pc-uri cu procesor 286 cu monitoare monocrom depasite moral chiar si pentru acele vremuri cand varful de lance era minunatul 486 cu monitor color (vazusem unul cu cateva zile mai devreme prin usa intredeschisa a cabinetului unui profesor). “Puteti deschide acum calculatoarele” a zis profa, dupa ce a asteptat sa porneasca serverul. Eram pentru prima data in viata la o distanta mai mica de un metru de un monitor. Unitatea IBM de sub el avea butonul de on/off in partea dreapta si se pornea prin culisarea acestuia spre sus. L-am atins si l-am ridicat; acela a fost momentul in care a inceput lunga prietenie cu calculatorul de care sunt si astazi nedespartit si petrecem o buna parte din zi impreuna.
    Nerabdarea de a scrie ceva m-a impins sa dau comenzi pe care batranul DOS nu le recunostea; profa ma enerva ca vorbea mult, dar cine o asculta? De frustrare am inceput sa scriu cuvinte obscene la adresa ei apoi Enter, dar DOS-ul imi tot afisa iar si iar mesajul de “bad command or file name” . Mi se pare cat se poate de normal.
    “Voi trece pe la fiecare sa vad ce ati facut…” a zis la un moment dat profa’. Am inghetat… monitorul meu era plin de mesaje la adresa ei. Am incercat sa le sterg dar nu mergea nimic. Disperarea ca voi fi prins crestea cu fiecare centimetru cu care era mai aproape de mine. Mainile imi transpirau, pupilele mi se marisera; cautam cu disperare o solutie salvatoare. Solutia nu, dar profa venea incet dar sigur. Pana la mine mai avea doar un pas. Mi-am dat seama ca eram depasit de situatie si am lasat privirea in jos infrant… si atunci am vazut mirificul buton salvator de on/off…
    “Din greseala”, a fost explicatia mea la nemultumirea profei ca n-aveam nici o dovada a ce-am facut eu toata ora… dar eu stiam cel mai bine.

    Reply
  5. Hirdau Alexandra

    Primul meu contact cu un calculator a fost la vârsta de 11 ani, la cea dintâi oră de informatică. Observând că bizarul aparat poseda ecran, mintea mea de copil şi-a închipuit că o să putem viziona filme sau desene animate. Am realizat că mă inşel când l-am studiat mai îndeaproape: avea prea multe butoane ca să se asemene cu un televizor, o telecomandă neobişnuită numită şoricel şi o cutie din care răsăreau multe fire în care mi se împleticeau picioarele. Când calculatorul a prins viaţă, pe chipul meu nu s-a aşternut nicio cută de uimire, ci doar o expresie plină de dezamăgire la vederea acelor rânduri neinteligibile despre Ms Dos Prompt, taste functionale, directoare.
    Degetele mele micuţe s-au înfiorat la atingerea tastelor care pur şi simplu nu se lăsau îmblânzite. În afară de tasta « Enter » care mi se părea cea mai prietenoasă, oricare alta încercată fără aprobarea profesoarei, mă pedepsea să rămân blocată pe aceeaşi pagină. Din dorinţa de a trece mai departe, citeam si reciteam indicaţiile de pe ecran până când o stare de enervare depăşea marginile răbdării mele. Prin urmare, refuzam să mai privesc monstruosul aparat care nu vroia să asculte, în ciuda tuturor eforturilor profesoarei de a-mi ilustra importanţa lui pentru viitor.
    Începand cu a doua oră, profesoara, văzând ca în ochii noştri nu tresare niciun licăr de interes, a schimbat tactica. Pentru ca să nu ne mai vadă plimbând plictisiţi sageţica mouse-ului pe ecran şi să ne împiedice să apasam tastele cu iritare, ne-a oferit « stimulente »: jocurile. Dacă pe parcursul orei executam toate sarcinile date, aveam acces la jocul preferat preţ de 10 min. Datorită joculeţului preferat -Mario, « monstrul » a început să prindă culoare, sa nu-mi mai inspire repulsie, ba chiar a devenit dorinţa mea principală în materie de cadou.

    Reply
  6. roxy

    M-a nimerit !
    Mda , doar stiti ca incerc pe blog sa scriu in fiecare zi .Da , ma straduiesc insa odata nu mi-a iesit deloc faza asta . Stiti bine ca vara mai plec pe la bunici . Primul gand de dimineata a fost : laptopul ca fara blogging e rau , frate .
    Imi iau tot ce trebuie la el si ma duc la bunici ……..Ma gandeam : oare am net acolo ca stiam ca nu prea am semnal dar sa incerc .
    Il deschid , fericita sa va vorbesc despre inceputul de vacanta la bunici ,sa va spun una alta , sa pun poze pe blog etc , cand colo nu-mi mergea blogul . Imi venea sa ma urc pe toti peretii : ce ma fac acum ?
    “Ia-l hostu’ de unde nu-i pe blog “ ! Ma gadeam ca poate o fi totusi de la semnal de la laptop……
    Ma duc in gradina mai la departare : NIMIC .
    Ma duc la vecina :NIMIC .
    Ma urc pe un scaun :NIMIC .
    Ma urc si in copac , ca de nervi nu mai puteam si nu rezistam fara (si de m-or devea vecinii , ete na , asta e tehnologia , asa se face ) si ….si..ce credeati..NIMIC.
    Ce sa fac ? Unde sa ma duc ? Unde sa ma mai urc ? M-am lasat pagubasa pana la urma ………ca mi-am dat seama ca era de la laptop si altfel nu puteam rezolva decat asteptand sa-mi iau altul ……….cand o da Domnu’ .

    Uite asa am inceput pe invers vacanta la bunici in mama ei de tehnologie ! Asa mi-am dat seama cat de importanta e tehnologia, adica un laptop bun:)

    Reply
  7. Daniel Andrei

    Am atins pentru prima data un calculator cand eram un baietel pipernicit de 10 ani, retras in lumea joculetelor alb-negru care pe atunci erau la moda: Tetris, Apollo. Acest « eveniment » s-a petrecut la ziua de nastere a colegului meu de banca Mircea care a primit in dar de la parintii lui un calculator. Pentru acesta nu era o noutate, pentru ca mai avea un calculator in casa. De cum l-a primit, Mircea, parca cu intentia de a ma face sa ma rusinez de minusculul joc pe care il tineam cu mandrie in buzunar, s-a repezit sa-mi arate cum se joaca Tetris pe calculator. Am ramas fascinat vazand ca plansa de joc nu numai ca este marita de sute de ori, dar este si animata de culori. M-a lasat si pe mine cateva minute si cu greu a reusit sa ma faca sa-i cedez locul. Cum credeam ca noua inventie este doar un instrument de joaca ajunsesem sa petrec zilnic ore in sir la colegul meu de banca. Tatal lui ne-a aratat ca are si alte utilizari: cum putem scrie temele pe calculator sau desena. Eram putin suparat pentru ca Mircea avea mai multa dexteritate decat mine la scris, asa mi-am desenat tastele pe o foaie de hartie si exersam acasa. Cum eu folosisem numai tastele la jocuri si scris, mi-a luat ceva vreme pana m-am obisnuit sa desenez mouse-ul care aluneca pe ecran in viteza si ma agasa cu sunetele lui. Evident ca nu m-am putut muta la Mircea pentru a-mi hrani noua pasiune. Astfel, au urmat ani intregi in care am dus o lupta grea de convingere impotriva scepticismului parintilor mei. Ea s-a incheiat abia in primul an de liceu cand ai mei s-au lasat induplecati de a-mi face cadou un calculator.

    Reply

Leave a Reply to stefan mihoc Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *