Voi dezvalui fara prea multe fite una din ideile dupa care ma ghidez, in care cred si care contureaza in felul ei universul meu interior. Chestia este in felul urmator: totul se intampla pe potriva noastra.
Ce inseamna acest lucru?
Dincolo de problemele legate de merit si vinovatie, de polaritatile bine-rau, nimic din ce traim nu ne este strain, iar viata nu ne ofera nimic in plus/in minus peste/sub puterile noastre.
De aici rezulta doua lucruri simple:

1. tot ce se intampla rezulta din optiunile noastre (inteleg libertatea umana mai mult decat simpla putere de a alege). Universul se mentine in echilibru oferindu-ti lucruri ce deja le-ai castigat, ce deja le-ai ales, ce deja le-ai meritat. E vorba de pertinenta paradoxala unui sistem: daca nu e necesar sa se schimbe ceva, atunci e necesar sa nu se schimbe nimic.
  Eu sunt aici, eu ocup aceasta coordonata spatio-temporala, tot ce mi se intampla aici, mie mi se poate imputa. Mai corect spus, nimic nu se intampla, noi intamplam totul. Altfel, nu avem decat sa banalizam totul in context, mediu, anturaj, ceilalti, genetica, educatie etc. pentru a ne disculpa de vinovatii inchipuite, pentru a refuza victorii adevarate. Caci… in general, oamenilor ne este frica sa castigam pentru ca avem iluzia ca durerile suferite ne-au facut mai puternici, mai invulnerabili si mai buni.      

2. noi traim prezentul ce l-am facut deja. Modul cum traim prezentul influenteaza deopotriva trecutul si viitorul nostru.
Trecutul se afla intr-o perpetua miscare. Cand esti deprimat, trecutul este neonorant si nemobilizator; cand esti entuziast, trecutul tau e bun, e onorabil si regleaza inspirat stima de sine. In acest caz, trecutul e tot una cu perceptia asupra sa.
La fel cum nu exista neutralitate in trecut, la fel nu exista nici in cazul viitorului (se schimba neincetat). Trecem in fiecare zi pe langa viitoruri pline de oameni plini de succesi, iubiti si stimati, castigatori de Nobeluri, Oscaruri etc… ce putem fi si nu suntem inca.
Sa luam un exemplu. Azi esti deprimat (sau alintat, e totuna), totul ti se pare fara sens, te gasesti pe tine insuti insurpotabil si deodata se petrece ceva: primesti vizita unui prieten bun/vechi, cineva iti returneaza o carte imprumutata de ani de zile, de care uitasesi, te suna fosta prietena si-ti multumeste c-ai existat in viata ei, primesti o oferta de job tentanta etc si etc. De la starea initiala trecand prin aceste posibile evenimente, viata in sine nu ti-a oferit nimic in plus, de la ea insasi, ci doar ti-a desfasurat ca un sul ceea ce tu deja ai facut, ai ales, ti-a pus in fata oglinda gesturilor tale.
 

Nu exista ganduri straine. Nimic din ce gandesti nu poate fi imputat altcuiva.
In asentimentul acestor idei, nu ma complic in false dileme intre “traieste-ti clipa” si imperative morale, intre destin si libertate. Lucrurile nu stau atat de abrupt. Destinul e o metafora pentru maretia sentimentului unicitatii traiectoriei vietii noastre. Cand ni se ofera lucruri ce deja le meritam, ce deja le-am ales (fara sa ne dam seama), numim aceasta chestie “destin”. Modalitatea ciudata si demna a omului de a eufemiza afectiv universul.
Faptul ca viata nu este o jungla, imi sugereaza ca ea este mai larga decat actul trairii in sine, imi sugereaza ca atata timp cat nu intram in mediul lor, rechinii sunt niste animale teoretice.
O sa fie bine, relax…