Nu ştiu cât de gustat este micul roman al lui Culianu, însă eu îl recitesc ori de câte ori am ocazia.

Prefaţat de Eliade (care nu era generos în a prefaţa lucrări literare), romanul este o utopie în stil science fiction despre proiectul a două omeniri posibile: o omenire subterană şi populată de vise, numită Hyperboreea şi o omenire hipertehnologizată – numită Hesperus care trăieşte suspendată în cadrul legii Libertăţii fără efort. Aici nu există boli, bătrâneţe sau moarte, indivizii se cuplează aleatoriu, se înmulţesc prin clonare şi sunt lipsiţi de vise şi emoţii.

Intriga romanului este conturată în jurul unei puteri misterioase deţinute de Dennis Horton (principalul arhitect al lumii Hesperus)  numită Arta Transformării.

Aceasta este în principiu “utilizarea completă a posibilităţilor latente ale creierului uman, ceea ce îngăduie anularea tuturor ficţiunilor cu care suntem obişnuiţi: spaţiul, timpul, cauzalitatea naturală, compoziţia fizico-chimică a universului, structura atomului etc. […] Într-un mod mai concret, s-ar putea spune că Horton e capabil să mânuiască visele în aşa fel încât poate crea, după plac, orice lume, fără a se supune vreunei constrângeri logice.”

În final, lucrurile se rezolvă mai puţin prăpăstios decât se aşteptau locuitorii subterani din Hyperboreea care se temeau de distrugere, iar oamenii îşi pot alege locul propriu: atât în lume, cât şi în vis.

Dincolo de fascinaţia pentru puterea minţii umane – ilustrată în carte prin Arta Transformării – ceea ce mă atrage cel mai mult la acest roman este problema viselor. Culianu a mai abordat această chestiune într-o povestire din Pergamentul diafan (unde cineva a furat toate visele oamenilor), însă în roman visele par a fi o cheie preţioasă de înţelegere.

Unul dintre personaje povesteşte cum visează scene din trecutul speciei, iar în altă parte am găsit ideea “Omul este fiinţa care aspiră către Artă prin vis. Unica şi ultima lui împlinire este aceea de a i se permite să trăiască înlăuntrul propriul său vis.”
Visele par a avea un rol de cunoaştere a originilor, iar aceasta echivalează cu înţelegerea esenţelor (“Întregul meu efort este îndreptat către cunoaşterea originilor, în scopul de a obţine o imagine a esenţei” declară un personaj) şi din stăpânirea esenţelor rezultă Arta Transformării.

Prin vise, aflăm că suntem mai mult decât propria identitate, iar temelia viselor este aceeaşi cu temelia realităţii. Mai mult decât atât, în roman este prezentată ideea inferiorităţii lumii în raport cu visele, lumea fiind văzută ca un purgatoriu către propriile vise.

Citate:
Poate destinul fiecărui individ este acela de a fi capabil, într-o zi, de Arta Transformării.

Umanitatea a fost gândită ca un mecanism de salvare.

Nu există o altă realitate decât inteligenţa umană.

Lumea este locul de adunare al celor care nu pot să-și suporte visul. Este patria solitudinii colective a celor asediaţi de coşmaruri. Este refugiul inteligenţelor nefericite. (Dennis Horton)