Sfânta Rusie

0 Flares 0 Flares ×

Mai jos veți găsi notele mele de lectură de pe urma unei cărți fascinante: Sfânta Rusie, de Alain Besançon.

Besançon este un istoric francez care s-a ocupat în special de istoria comunismului și de istoria Rusiei și ale cărui cărți – Originile intelectuale ale leninismului, de exemplu – sunt înscrise în bibliografii obligatorii atunci când este vorba de totalitarismele secolului XX.

Sfânta Rusie este un eseu concis și antrenant scris la final de carieră care urmărește o întrebare pe care o reformulez neacademic: Care este faza cu Rusia?

Recenzii:
Dragoș Butuzea: „sfânta rusie“ de alain besançon
Theodor Baconski: Rusia, un imperiu scenografic

Note de lectură
Occidentul a fost fascinat de Rusia. Din prima clipă când a luat contact cu ea, s-a întrebat cu cine are de-a face. A fost atras și s-a temut de ea. A încercat s-o includă în lumea lui, a încercat s-o expulzeze; n-a reușit nici una, nici alta.

Rusia a încercat să ofere “străinilor” o imagine falsă despre ea însăși.

Tehnica minciunii e la fel de veche ca Rusia. Custine și Michelet au înregistrat-o ca pe o trăsătură esențială.
Vechea minciună era pe atunci, în timpul lui Napoleon, produsul orgoliului național. Rusia era imensă, puternică, dar cufundată în mizerie: Gogol, Pușkin au spus-o în formulări frapante. Era primejdioasă și din punct de vedere politic, fiindcă Rusia era supusă unei cârmuiri autoritare: se cuvenea deci ca acestei cârmuiri să-i reușească totul. Or, pentru a masca un eșec, se minte.
Întâi față de străini (“e o adevărată artă aceea de a-i minți pe străini”, observă Custine), apoi față de sine însuși. Sau se caută consolări: puritatea ortodoxiei, sufletul larg, spiritualitatea – și tot ca o consolare Europa e disprețuită, e făcută de rușine, fiindcă are un creștinism impur, un suflet îngust și e materialistă.

Minciuna comunistă e una în două trepte:
Prima constă în a face lumea să creadă că utopia s-a realizat. Aici sunt etalate “realizările” decorative. Recolte record, performanțe în educație, bunăstare socială, creștere nestăvilită.

A doua etapă a minciunii constă în a-l face pe martorul străin să creadă că în comunism realitatea este aceeași cu cea pe care o trăiește acasă. De pildă: i se dă o cifră falsă privind creșterea economică. Străinul n-o credere și corectează cifra. Nu e 10%, ci, să spunem, 4%. Dar, instinctiv, e înclinat să creadă că idealul economic este de aceeași natură și în Est, și în Vest: creșterea, îmbogățirea, prosperitatea – fără să-și dea seama că proiectul sovietic e radical diferit, ba chiar că, dacă există vreun proiect, acesta nu e proiect economic în sensul pe care-l înțelegem noi,
Dubla referință (pe de o parte la realitatea obișnuită, pe de altă parte la pseudorealitatea ideologică) este resortul cel mai eficace al păcălirii străinului.

Rusia s-a deschis către rock, artă conceptuală, psihanaliză, hipermarket, către tot ce-i putea furniza Occidentul fără să fie nevoie să treacă la schimbări de fond.

Patriarhia de la Moscova este unul dintre cei mai puternici agenți de influență ai statului rus în afara granițelor.

Limba de lemn a puterii comuniste e limba pe care ar trebui să o vorbească oamenii, dacă realitatea s-ar supune ideologiei.

Conștiința că a fi rus și a fi ortodox reprezință unul și același lucru este încă vie, fiind invocată mai mult ca niciodată după 70 de ani de comunism. Soljenițîn nu putea accepta ca un rus să părăsească ortodoxia pentru o altă confesiune creștină fără a fi obligat să renunțe totodată la calitatea de a fi rus.

Poporul rus nu are o educație bazată pe concepte în privința religiei sale. Ar fi și inutil, dat fiind că are acces la realitățile religioase în chip nemijlocit [liturghie și icoană], doar privindu-le.

Creștinul trăiește pe două planuri: ca înger în biserică, iar pe pământ, ca om a cărui atitudine morală e mai puțin prețuită decât capacitatea de a se înduioșa și decât darul lacrimilor.

Viața morală e subordonată contemplării concrete a misterelor.

Străinii au fost mereu surprinși de contradicțiile în care se zbate rusul. Au fost uimiți de pietatea, de accesele lui de blândețe, de generozitate, de detașarea cu care privește bunurile lumești. Pe de altă parte, au fost uimiți de brutalitatea lui, de accesele de cruzime, de lăcomia și de tâlhăriile lui, de dezgustul său de viață și de sine.
Înger și fiară deopotrivă, căruia îi vine greu să se așeze în intervalul omenescului dintre ele. Pe scurt, uimiți de extremismul său, în rău, ca și în bine.
Rusul, sau cel puțin literatura rusă se mândește cu aceste contradicții.

Dostoievski exaltă “sufletul larg” al rusului, pradă marilor oscilații. De aceea se bucură Rusia că nu e în Europa, din care se simte exclusă prin natura, ca și prin harul ei. Și tot de aceea invidiază în sinea sa ordinea europeană, pe care o blesteamă cu glas tare.

Când se cufundă în splendoarea liturghiei, când se închină de mii de ori în fața icoanei, când plânge și se lovește cu pumnii în piept din pricina abjecței sale, rusul se află într-o stare care rămâne una de ordin subiectiv sau pur și simplu sentimental.
Când se află însă față în față cu datoriile vieții, descoperă că este extrem de neajutorat. Îi lipsește habitus-ul moral, pe care nu l-a dobândit, pentru că, sperând să aibă viziunea divinului, i-a nesocotit valoarea.
Îi lipsește exercițiul, pentru că speră că se poate lipsi de ele, odată ce prin contemplație a întrezărit o scurtătură ce-l poate duce în același loc.

Nerăbdarea mistică l-a făcut să creadă că totul poate fi cunoscut fără învățătură. Rusul e mereu mândru că a dobândit rezultate extraordinare (clopotul colosal, tunul uriaș din vremea țarilor, victoria asupra Germaniei, sputnicul) prin mijloace relativ primitive. Mujicul ignorant și ispirat realizează lucruri miraculoase și îl dă gata pe adversarul său uluit: este o temă comună a literaturii și cinematografului.

În rusește există două cuvinte pentru adevăr. Pravda înseamnă nu numai adevăr, ci și dreptate și în cele din urmă respectarea poruncilor lui Dumnezeu, care este primul izvor al adevărului și dreptății. Istina înseamnă adevărul pozitiv, factual, aflat înaintea ochilor, verificabil. Istina e mai puțin nobil ca pravda. Deformarea adevărului comun, istina, e lipsită de importanță întrucât deasupra lui pravda strălucește ca supramă instanță de recurs.

Tocmai din pricina asta în Rusia se minte cu sinceritate, se minte din toată inima. Rușii nu mai știu care este adevărul, fiindcă adecvarea cuvântului la lucruri așa cum sunt și așa cum s-au petrecut – ceea ce noi numim în mod curent adevăr – poate fi subsumată în registrul total diferit al unui alt adevăr, mai elevat. Și unde se află acest adevăr, dacă nu în regiuni inaccesibile celui care a mințit?

Absolutismul moscovit ia naștere automat din acest contrast între barbaria și sărăcia poporului rus și amenințarea constantă pe care o reprezenta invazia popoarelor din stepă. În această atmosferă s-a produs fuziunea între tema religioasă și cea națională.

Exceptând Țara Sfântă, nici o altă țară din lumea n-a îndrăznit să-și atribuie calificativul de sfântă.

Rusia a socotit căderea Constantinopolului drept o pedeapsă divină. Numai Rusia, “strălucitoare și sfântă”, rămânea citadela adevăratei credințe.
Statul rus s-a transformat în sectă.

În general, statul rus adoptă calea modernizării împins de constatarea slăbiciunilor sale militare.

În secolul al XVIII-lea Rusia își propune un program care pentru Europa suna familiar: monarhia administrativă și organizarea militară rațională.
Dilema lui Petru: “Petru voia ca robul, rămânând rob, să acționeze liber și curajos” (Kliucevski)

În Occident, atributul esențial al regalității este justiția; regele Franței este “Sol Justiciae”. Țarul rus e iubire. Fiind mai aproape de Dumnezeu, el se poate lipsi de justiție.

Dostoievski:
“Judecați poporul rus nu după ticolășiile pe care le face atât de des, ci după lucrurile acelea mari și sfinte pe care le năzuiește chiar în ticăloșia lui.”
Recunoaștem aici o secvență familiară: realitatea nu se limitează la realitate, mai presus de ea strălucește mistic o altă realitate, care este transfigurarea ei.
“Cred în Rusia” – Rusia a devenit obiect de credință.

Literatura secolului al XIX-lea, al cărei caracter genial a fost imediat recunoscut, a determinat pătrunderea Rusiei, cunoscută mai ales prin armatele sale, în conștiința europeană. Oglinda literară era însă o oglindă deformată.

Impresia străinilor că rușii au doi dumnezei: Dumnezeu și Rusia.

Fiind neant, comunismul nu poate avea întrupare concretă. N-a existat niciodată o societate comunistă, aceasta fiind, conform teoriei, mereu proiectată în viitor.
Comunismul nu a fost niciodată un fenomen social sau economic, cu un fenomen politic.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

Leave a Reply

Your email address will not be published.