Stii romanele alea scrise la persoana intai pe care le citesti cu naivitatea de-a crede ca povestitorul il reprezinta pe autor? Si apoi autorul apare in interviuri sau scrie articole lamuritoare despre cartea sa in care se detaseaza da personajul sau autentic, in care delimiteaza literatura cartii sale de autobiografia sa? Personajul meu a violat-o pe Maria, nu eu.
Astfel zis, ca autor, te ascunzi in pielea unui personaj care are mai mult curaj sa spuna lucrurilor pe nume decat tine, creatorul sau? Poti sa fii antisemit ca personaj, xenofob, poti fi un mic violator, insa tu ca autor vei ramane aceeasi persoana respectabila ce-a scos o carte.
Nu m-am exprimat corect, insa senzatia de personaj o am si fata de cel ce scrie aceste randuri. Sunt persoane in jurul tau care scot ce-i mai bun din tine, pe cand altele scot ce-i mai rau, in prezenta lor devii ironic, plictisit, expeditiv etc. In cazul meu, fata in fata cu acest blog, pot spune ca scrisul meu aici ma face sa ma simt mai responsabil decat as fi de-obicei. De multi ori scriu din impresia ca am un cuvant de spus, de mult ori scriu sa iau o pozitie anume si de multe ori scriu din presiunea cititorilor. Cu alte cuvinte, aici eu scriu ca parte a unui personaj ce se straduieste sa devina credibil. Cred ca are loc un fenomen de de-localizare al unui Adi ce doreste sa spuna lucruri in care mai multi oameni se pot recunoaste. Astfel, eu ma instrainez prin scris pentru a crea dialectica privirii celuilalt.
Mircea Cartarescu intr-un interviu de acum cativa ani spunea urmatorul lucru: La fiecare decernare de premiu literar ma simt ca un impostor, ca si cum as lua premiul in locul altcuiva. Un anterior Mircea Cartarescu mai inspirat decat cel actual care se duce la microfon pentru a rosti eventual un discurs de multumire.
Sa zicem ca as avea trei mari probleme: sunt alcoolic, sunt maniac sexual si ma masturbez in locuri publice. Acestor probleme le-ar corespunde trei incercari de rezolvare in trei grupuri de alcoolici anonimi, maniaci sexuali anonimi si masturbatori destul de anonimi in locuri publice. Ar fi zile in care ma ridic de trei ori in picioare si-mi spun numele in trei moduri diferite in virtutea a trei incercari ale eului meu de a se corecta.
E o idee ce inca nu-mi este clara in minte; oricum, ce ma preocupa acum este modul in care conjucturalul influenteaza in mod hotarator identitatea cuiva.
Depinde ce intelegi prin conjunctural. De exemplu, poate acest conjunctural fi legat de mitul bunului salbatic al lui Rousseau? Daca se poate, atunci identitatea ca manifestare a “personajului”, ar putea fi influentata de conjunctural.
“E o idee ce inca nu-mi este clara in minte; oricum ce ma preocupa acum este modul in care conjucturalul influenteaza in mod hotarator identitatea cuiva. ”
normal ca da… si nu doar conjucturalul… sau cine sa observe identitatea cuiva? observatorul este si el conjunctura.
andrei, exact: identitatea ca manifestare e inclusa in fenomen, insa de la fenomen pana la consecintele in identitate e calea lunga a unor interpretari.
Nu pot sa uit urmatoarea intamplare. Desi avea limuzina oferita de universitate, Eliade se plimba cu metroul. Intr-una din zile a intalnit in trei statii diferite trei cersetori orbi. Intrebarea lui era ce poate sa in-semne acest lucru? Cu alte cuvinte, daca nu inseamna nimic, atunci totul e simpla intamplare sortita neantului neamintirii. Daca inseamna ceva atunci intamplarea a fost salvata de un semn pe care hermeneutica observatorului il ofera.
Ei bine, acest lucru ma preocupa si pe mine: cum filtrez evenimentele din jurul meu in asa fel incat “intamplarile” mulandu-se pe sensul meu, sa ma imbogateasca.
probabil, cu cat ai mai multe probleme cu atat ti-e greu sa iesi in fata intregii societati cu o singura imagine, si cu atat vei avea mai multe identitati diferite
eu ma gandesc, ca daca ar fi sa am o singura identitate fata de toti, as dori sa am imaginea pe care sa o pot prezenta copilului meu
deci solutia este sa pot rezolva toate problemele la grupurile de discutii de alcoolici, sexuali, etc. , si sa le pot prezenta sincer copilului meu daca sunt intrebat
… si in plus identitatea ta va fi mai bogata, daca reunesti intr-una toate sub-identitatile tale
mihai, e geniala ideea ta: copilul ca instanta (aproape) absoluta in fata caruia sa te poti prezenta “nud” in virtutea ideii ca… copilul este cel mai putin bruiat de filtrele culturale ce inca nu le-a asimilat.
cat despre a uni toate sub-identitatile tale intr-una singura… problema e mai delicata. Daca sub-identitatile sunt niste constructe sociale si supra-identitatea va fi la fel. Concluzia mea ar fi ca nu avem identitati absolute. Caci, ca sa citez din “What the bleep do we know”: In absolut, tu si eu suntem Una. Aici, intre fenomene, ne mulam in conjuncturi, intamplari, statistici. Eu sunt cel ce scrie sau eu sunt cel despre care scriu cand scriu despre mine?
… daca a fi tata e genial
pentru mine nu e important copilul ca instanta absoluta, cat e dorinta mea de a nu il bruia/intina pe el
dar oricum, fiecare preia ce doreste 🙂 http://blog.360.yahoo.com/onofreiciuc?p=408
scuze pt spamul cu URL-uri si mai si recidivez, anterior vroiam sa trimit de fapt link-ul
http://blog.360.yahoo.com/onofreiciuc?p=245
foarte ciudat, acum sunt la un prieten, la o cana de filozofie. discuta exact postul tau, desi habar n-au de tine. is it male thing?
una scurtă de teoria literaturii, dacă te ajută:
romancierii au început să scrie ficţiune (fals autbiografică) la pers. I pt. un + de autenticitate
a fost tot o presiune a cititorilor inteligenţi, iscoditori etc.
care, prizînd tot mai mult romane psihologice, cu meditaţii, cu monolog interior, flux al raţiunii etc., au pus problema aşa:
dar cum de poate şti povestitorul ce e în mintea/sufletul fcr persj în parte? în naratologie a apărut formula “romancier demiurg”, concept care a fost contestat şi decredibilizat ca o vrăjeală auctorială. gata, nu mai vrem balzac şi henry james, că ne păcălesc. vrem voci “pure” şi “sincere”…
atunci, pt. că publicul cerea “autenticitate”, “verosimilitate”, “adevăr trăit”, s-a optat (şi) pt. soluţia asta, a povestirii la pers. I. Care evident are (cel puţin) un dezavantj: povestitorul nu poate muri la sfrşit… (ceea ce a constituit o altă modă a sec. xx)
boris vian are un roman sub pseudonim, f. ironic la adresa scrupuloizităţii ăsteia exagerate, în care “îl omoară” pe personajul povestitor la sfrşit, absurd aşa: şi atunci eu murii (or somthg)…
azi, cititorul e încă şi mai iscoditor (nu-i ajunge senzaţia de autenticitate), ci îl (psih)analizează pe autor, vrea să ştie raporturi intime între autor şi personaj povestitor etc.
rafinează concepte, cum ar fi “conjuncturalul”… zi-mi dragă adi, e ceva fundamental diferit de “conjunctură”, “împrejurări” sau (vorba lui ilc) “situaţiune”, de ai formulat aşa? e o nuanţă anume care ajută analiza?
evident, autorii abili precum cărtărescu se joacă cu acest gen de “cititori mai inteligenţi dect noi” şi le lansează nade din astea derutante…
m-am prins, e un pct de pornire pt. o discuţie pe chst. multiplicităţii Subiectului. am zis totuşi să te lămuresc cum pot pe parte filologică.
da, confirm: parentingul te ajută să te defineşti ca personalitate. idem alte experienţe, mai mult sau mai puţin complexe, cum ar fi profesoratul, lecţiile private, discuţiile cu oameni simpli, cu ţărani etc.
semantic vorbind eu vad mai multe concepte:
* imaginea pe care o cream fata de terti: inconstient sau controlat
* identitatea ca si tip particular de imagine pe care o avem noi fata de noi insine, si care se poate multiplica prin dedublare: constient si inconstient
personal sunt pentru unificarea imaginilor (cu toate subtipurile particulare), prin constientizare 🙂
Prostii… blogul acesta este o modalitate prin care tu doresti sa fii apreciat. Nu intelegi cum societatea nu te apreciaza si vrei sa demonstrezi inca ceva, vrei sa arati ca esti capabil, ca ideile tale sunt bune etc. E doar acea impacare cu sine pe care tu se pare ca inca nu o ai. Si daca ar fi sa judec dupa modul in care gandesti… n-ai sa o obtii niciodata. Pentru ca tu nu posezi un nivel ridicat de inteligenta sociala, interpersonala si emotionala. Neavand aceste tipuri de inteligenta dezvoltate, mereu ti se pare ca lumea e pe dos, societatea e total data peste cap, nu te intelege si nu o intelegi. In schimb ai alte tipuri de inteligenta, cum ar fi cea verbala… te exprimi foarte bine.
textier: foarte savuros zoom-ul pus pe chestiunea asta si intr-adevar m-a ajutat
ma gandesc ca trecerea de la autorul atoatstiutor la autorul-personaj e in stransa legatura cu aparitia psihanalizei. Autenticitatea aia se traducea in ceea ce nu poate fi psihanalizat (la nivel personal, insa poate fi interpretat la nivel general uman.
Eu nu-s un cititor ce psihanalizeaza,ci doar am avut de multe ori naivitatea de-a confunda povestitorul-personaj cu autorul in sine (poti scrie autentic despre un violator in serie, daca nu ai violat niciodata?).De exemplu, in Maitreyi, povestitorul era Mircea, nu Allan…
Cat despre… imprejurari suna neinchegat, iar situatiunea mi se pare statica. Conjuncturalul mi-l imaginez ca ceva ce vine “din sure vai de haos” si poate duce catre fiinta.
Pe scurt, daca o carte depaseste orizontul in care tu poti avansa cu psihanaliza, atunci sigur merita a fi citita.
Mersi pentru interventie.
la_oha: e normal ca blogul sa fie inca o incercare de-a gasi apreciere, bla bla.
si bla bla si la restul comentariului tau:)