Marea problemă a fost că n-am avut haine ca ale celorlalți copii.
Primul semn de integrare socială – cea vestimentară – mi-a fost refuzat încă de la grădiniță. Am avut pantalonași făcuți de mama și geacă groasă croită de tata.
Prima dată la mare – la 9 ani – am fost cu un mic rucsac făcut de ai mei dintr-un făș verde și grena.
Primii pantaloni de trei sferturi sau prima cămașă.
Primele bermude pe care le-am avut au fost făcute de mama dintr-un material pe care l-a cumpărat din piață și pe care erau imprimate scene din Țestoasele Ninja.
Primul trening pe care l-am folosit pentru ora de sport era făcut de ai mei.
Până la liceu, eu n-am cunoscut ce sunt aceia blugi. Am purtat doar pantaloni de sfofă (și alte metariale la modă pe atunci: piersic, spandex) de care tata era foarte mândru. Abia apoi mi-am dat seama că el mă considera o reclamă umblătoare pentru serviciile de croitorie pe care le furniza.
Am crescut purtând geci făcute de ai mei. Geci groase cu căptușeală bine prinsă și cu gulere de blană care nu-mi plăceau, deși mi se tot spunea:
“Nici fiul primarului n-are geacă din asta”
Eu doream o geacă de făș cum aveau toți ceilalți copii, însă nu am avut noroc:
“Gecile de fâș par sărăcăcioase și nu țin de cald”.
Prima mea pereche de blugi, dacă pentru unii din anii ’80 era un simbol împotriva sistemului, pentru mine, a constituit actul de rebeliune vestimentară împotriva părinților..
Mi-am unit gusturile cu ai mei abia în primul an de facultate când mi-am dorit cea mai tare geacă de piele. În mod evident, nu mi-am cumpărat-o, mi-a croit-o tata și mi-a terminat-o mama.
De atunci mi-au tot făcut costume, pantaloni și tot felul de sacouri, dar acea geacă de piele a fost – pentru mine – încununarea meseriei lor. Ceva ieșit din atelierul lor părea, în sfârșit, cool.
Mi-am adus aminte de toate acestea când, recent, am nimerit într-o croitorie de cartier pentru a-mi modifica o pereche de blugi.
La telefon, tata m-a întrebat:
“Și cât te-a costat?”
“25 de lei. Tu cât mi-ai fi luat?”
“16 lei.”
Scumpă viața de București.
🙂 fiecare copil ramane cu traumele specifice vietii pe care a avut-o. Eu, spre exemplu, toata copilaria am primit haine de la prietenii din strainatate ai familiei. Nu le mai purtau, asa ca i le trimiteau maica-mii, care mi le prezenta ca fiind noi. Le purtam, chiar daca uneori erau cu 2 numere mai mari (oh, the joy!).
In scoala generala, aveam un prieten bun care imi dadea tot timpul hainele care lui nu-i placeau, iar eu, apreciindu-l maxim, le acceptam fara sa stau pe ganduri. (el, la randul lui, n-aveam niciodata un tricou de fotbal, dupa care a ravnit tot timpul)
Astfel, eu am fost in extrema cealalta, acolo unde mi-as fi dorit sa am si eu ceva nou-nout, ca tine, asa ca oricum am da-o copiii vor gasi motive sa nu aprecieze ceea ce au 🙂 Poate varietatea ar fi o varianta pacificatoare.
Alex, mi-a plăcut povestea ta și probabil te-aș fi invidiat în copilărie:)