In 1860 Massimo d’Azeglio se trezea vorbind pe buna dreptate: Noi am creat Italia, acum trebuie sa-i cream pe italieni. In acelasi timp, Ernest Renan credea ca natiunea este un “plebiscit cotidian” ce trebuie castigat in permanenta.
Cu un traseu imaginar pornit de la Iluminism prin Revolutia franceza, apoi Revolutiile din 1848 si aparitia catorva state tinere (Italia, Romania, Serbia, Bulgaria, Grecia), razboiul franco-german, primul razboi mondial, putem trasa cateva momente cheie in tot ce inseamna parcusul aventurii ideii de natiune.
Eliberarea taranilor, aparitia unei clase numeroase de muncitori, coagularea unor elite nationale (Polonia, Cehia, Serbia) creaza pe scurt tabloul unui creuzet experimental prin care un proces de inventare a natiunii are loc in a doua jumatate de secolului XIX.
Statele-natiuni devin niste imense masini de fabricat popoare. Populatiile, comunitatile lingvistice si culturale trebuiau topite intr-un ritm national comun si pentru acest scop uriase resurse de propaganda au fost desfasurate.
Cheia a fost educatia. Mai intai, alfabetizarea si apoi toate celelalte. S-a redescoperit literatura nationala si s-a inventat memoria istoriei comune. Scopul era transmiterea catre elevi a valorilor care corespund intereselor autoritatilor centrale, a face din ei adevarati servitori al statului si perpetuatori ai ordinii existente.
Intre un profesor de la tara si un agent electoral nu existau mari diferente tipologice.
Acelasi lucru se intampla si in armata (serviciul militar devenise obligatoriu) unde se amesteca clasele si regiunile geografice ale soldatilor. Instrumente: ceremonialuri, cazarmi, drapel, imnuri. Creuzetul unei solidaritati artificiale.
Statul e incarnat de administratia sa, cu oameni in uniforma (politisti, jandarmi, postasi, soldati, lucratori ai cailor ferate etc.). Relatiile cu aparatul statal se multiplica (scoala, armata, casatorie, inmormantare, impozite, evidenta populatiei etc).
Si in ziua de azi, existam juridic doar printr-un instrument de cartografiere umana (cartea de identitate) pus la dispozitie de stat.
Astfel, apar primele ideologii nationale care exalta valoarea si specificatiile proprii.
Pe scurt, privita de la inaltimea unei perspective demitologizante, natinunea apare ca comunitate imaginara, drept o creatie artificiala dorita de elite si intrupata intr-o istorie comuna.
Daca Renasterea a fost castrata prin aerul dur, puritan al Reformei si Contra-Reformei, natiunea fost creata prin acelasi proces de cenzurare a imaginarului unor populatii.
Intre un taran german din Prusia de Est si un taran german din Renania nu vibra nici o solidaritate nationala, desi stiau ca vorbesc aceeasi limba si fac parte din aceeasi lume… germana. A fost nevoie de unificarea Confederatei Germane sub egida Prusiei, a fost nevoie de reinvierea unor teme mitologice (in acest demers si Richard Wagner a avut aportul sau) si reimprospatarea memoriei istorice (existenta unui Imperiu Romano-German etc.) pentru ca, in cateva decenii, germanii sa exulte nationalist si imperialist in anii primului razboi mondial.
Crestinismul n-a avut succes pentru ca populatiilor Imperiului Roman (si mai tarziu, barbare) li s-a parut geniala ideea iubirii mantuitoare. Succesul crestinismul (in concurenta pe acea piata plina de curente si idei religioase) dincolo de appeal-ul ideilor sale, a fost construit din “diplomatie” politica, inspiratia unor lideri, monopolul unei piete “publicistice” si nu in ultimul rand, simplei conjuncturi istorice. Totul, in fiecare clipa, putea sa fie altfel.
Renasterea nu s-a stins natural epuizandu-si resursele creatoare, ci a fost prinsa in clestele format de Reforma si regruparea, apoi ofensiva culturala a Bisericii Catolice (numita generic Contra-Reforma). Un anumit tip de imaginar a fost cenzurat pentru a crea involuntar canalele prin care modernitatea se va naste.
Ce se uita (s-au n-a fost niciodata motiv de meditatie) este lipsa de imaginatie conform careia exista un determinism istoric care a facut ca lucrurile sa fie asa cum sunt, iar nu altfel. Evolutia (insasi ideea de “evolutie” este un construct interesant) istoriei cum o cunoastem din manuale nu e singura care ar fi putut sa fie si probabil nu este una dintre cele mai naturale.
Revenind, evolutia administrativa si culturala a unei comunitati oarecare nu implica cu necesitate aparitia unui stat configurat pe criterii nationale. Dorinta unei populatii cu aceeasi limba de a imparti acelasi teritoriu in cadrul unui singur stat n-a fost rezultatul unor desteptari istorice, cat mai ales rodul unei mistificari culturale.
Terorismul este contemporan cu aparitia ideilor nationale (cazul irlandez, sarb) si ambele razboaie mondiale (dincolo de cauzele economice si geopolitice) poarta responsabilitatea unor idei nationale.
In urma acestor razboaie statele europene si-a pierdut iremediabil statutul de mari puteri in detrimentul unor mari jucatori extra-europeni: URSS si SUA, iar evolutia recenta nu confirma ideea renasterii gloriei trecutului. (ce n-a inteles Hitler – printre altele – a fost ideea ca nu mai era necesar sa devii prima putere europeana – cum devenise Al Treilea Reich – pentru a-ti permite provocarea unui status quo). Ideea de stat-national (doar Franta o mai are inscrisa in Constitutie) a devenit o fantoma istorica.
Proiectul european s-a cladit pe o mare reconciliere franco-germana (asadar, intre doua natiuni) si incearca sa aeriseasca homeopatic niste principii nationale care devin din ce in mai inactuale.
Atata vreme cat tu iti doresti o mobilitate pe o piata trans-nationala de munca, cat de mult te-ar mai stresa niste disensiuni cu privire la trasarea unor frontiere?
Atata vreme cat e din ce in ce mai greu sa fidelizezi un cetatean fata de simbolurile nationale (efeminate in suportul echipelor nationale in diferite competitii) intr-un mediu in care autoconstruirea sa culturala depinde din ce in ce mai mult de informatii globale (internet, carti, exemple), care mai este miza patriotismului clasic?
Patriotism clasic vis-a-vis de ce, patriotism european sau lipsa patriotismului? Nu stiu daca suntem pregatiti (ca rasa) de existenta in afara unei comuniuni sustinute de existenta/opozitia alteritatii. Fara granite nu putem defini strainul (dusmanul) in oglinda caruia sa ne pieptanam frumos calitatile. De-aia patriotismul european e promovat cu o tenacitate ale carei resorturi strategice (daca exista) imi scapa. A oferi ca si catalizator al coeziunii amanintari eterice si notiuni teoretice gen “globalizare” sau “incalzirea globala” necesita un salt mental greu de implementat in constiinta populara. Confuzia sporeste in momentul in care trebuie diluit si cu chestii de genul “unitate in diversitate”. Pana la haos emotional mai e un pas si de-aici cale libera feluritelor alternative utopico-mistico-fanteziste.
Pe de alta parte, asa cum taranul German a aderat la fabricata constiinta nationala, cetateanul european n-are decat sa sfarsesca prin a se conforma tezei oficiale de dragul amenitatilor cu care e recompensat. In final ne mutam doar nesiguranta personala si fragilul sentiment de apartenenta la alt etaj. “Jeana nu e moarta/Jeana se transforma”
Adrian,
cred ca imposibil sa “scoti” din codul genetic al oamenilor care au fost supusi la acest proces de constientizare gradata subconstienta – ma joc de-a cuvintele – a “nationalului”. Exista cel putin doua generatii pentru care valorile nationale nu sunt o gluma. Ca perspectiva, e seducatoare ideea de a fi cetatean global. E un soi de religie, chiar. Numai ca si religiile trec mai mult prin zona instinctiva decat prin cea constienta.
Eu personal, nu exult la ideea ca fiul meu (are acum 9 ani) va deveni un cetatean cu drepturi depline al planetei. Nu pot sa nu gandesc ca, daca va fi neinstruit si “nemobilat” cu lecturi, cu o viziune proprie despre lume si viata, nu va face fata noii ordini mondiale. Asa cum sunt toate mamele, absurde, sunt si eu.
Mi-e greu sa “demisionez” din functia de roman; recunosc, imi iubesc – desi e o abstractiune, locul nasterii, locurile unde am copilarit, limba in care vorbesc, scriu si citesc – mai citesc si in franceza dar nu e acelasi lucru -, ma simt bine cand calatoresc prin tara mea, o simt ” a mea”. De cate ori am fost in strainatate, abia am asteptat sa ajung inapoi “acasa”. Asta este, nu am ce sa fac. Globalistii, fie vor avea rabdarea necesara – si vor avea – fie vor gasi metode de a ne deznationaliza rapid. Una poate fi ” metoda Mailat”.
bci, “ne mutam doar nesiguranta personala si fragilul sentiment de apartenenta la alt etaj”, frumos spus.
Nu cred ca exista un patriotism european, ci doar un soi de mandrie difuza pe seama unei superioritati culturale. Dincolo de aceasta mandrie se ascund frustrarile, nesigurantele europene. Europa n-a stiut sa gestioneze (pentru ca nu era pregatita) caderea fostului bloc comunist, SUA a fost mai activa in zona.
Europa nu se poate apara singura, politica externa este in mare parte dictata in stil anglo-american,insa inca tanjeste dupa gloria trecuta, glorie care reinviata va trebui sa aibe alte coordonate decat cele nationale.
Gabriela, tocmai acest lucru nu-l observ eu: procesul de constientizare catre constituirea natiunilor. A fost un proces de educare (cu toate nuantele bune si rele) si e inscris fragil in acel cod genetic.
Atasarea subeiectiva fata de o comunitate proprie (lingvistica, culturala) n-are trebui sa dea crezare Povestirilor istorice, acea colectie de volume cu care unii am crescut…
Ca e patriotism national sau european, tot patriotism e. Desi sunt sceptic in ceea ce priveste patriotismul european, chiar daca Nelu strange capsuni in Spania. Pe Nelu daca il intrebi ce e iti va spune ca e roman, nu european. Asa zisa “unitate in diversitate” (paradigma esential crestina) tinde sa fie “dezbinare in diversitate” atata vreme cat globalismul nu tine cont de ceea ce este propriu si specific fiecarui popor. Terorismul a aparut pe fondul unei “dezbinari in diversitate” specifica globalismului. E adevarat ca exista un “fascism musulman” in tarile arabe.
“Terorismul este contemporan cu aparitia ideilor nationale (cazul irlandez, sarb) si ambele razboaie mondiale (dincolo de cauzele economice si geopolitice) poarta responsabilitatea unor idei nationale.” Sunt de acord ca nationalismul e o boala, dar trebuie sa vedem si cauzele din prezent, nu numai din trecut. Pentru ca atunci cand un caraliu ateu iti vine si face misto de Mahommed pretinzand ca ceea ce face el se numeste “arta” si “libertate de expresie” sau atunci cand in Senatul american un politician spune ca trebuie sa distrugem Mecca si Medina, atunci inseamna ca ceva s-a atrofiat in inima si in capul omului modern. Hai sa facem “arta” cu crucufixul in urina a la Alina Mungiu-Pippidi pentru ca suntem globalisti, multiculturalisti, “artisti”. Asta se numeste “dezbinare in diversitate”, nu “unitate in diversitate”.
Adrian,
am avut totdeauna note “de trecere” la istorie. Nu mi-a placut deloc. In schimb, mi-au placut povestile si chiar si cronicile (in facultate). Esti atat de instruit ca ametesc…
Gabriela, eu cred ca tocmai asta e periculos in ceea ce se vrea a fi “noua ordine mondiala” – ca tinde sa devina o religie. Marxism-leninismul tot religie a fost…. problema e ca “noua ordine mondiala” tot o utopie e. Si utopiile, de obicei, distrug traditiile, nu le conserva, asa cum se pretinde in agenda de lucru. Orice totalitarism e seducator, e raiul pe pamant in prima faza pentru ca el “impamanteneste” oarecum la propriu atributele lui Dumnezeu (nu conteaza ca e totalitarism ateu sau religios, el tot “impamanteneste” atributele divine). Vorba cuiva: “traim intre viitor (Utopie) si trecut (Traditie) si ne gasim vanati de prezent.”
Parerea mea.
si totusi parafrazandu-l oarecum pe kissinger ca tot e la moda ca ne viziteaza, eu daca vreau sa vorbesc cu oricare cetatean european ce limba folosesc?
eu cred ca a trage cu dintii de una sau de alta (patriotism/globalizare) ne poate face sa ne alegem cu nimic. sfatul tau din header e tare bun. we have to relax. globalizarea intr-un sens pozitiv o vad ca pe o relaxare (o dorinta de a lasa lucrurile sa mearga de la sine, de a nu forta, de a nu strange din dinti). nu o vad ca pe o renuntare la identitatea ta (inclusiv la cea de roman, patriot ori ba), la personalitate, la obiceiuri sau traditii. o vad mai repede ca pe o coabitare si coexistare in armonie, decat ca pe o adaptare (care presupune un efort) si o renuntare la identitate (reala sau falsa/indusa).
eu ii percep pe multi de afara ca “integrati” in “comunitatea” fiilor acestei lumi. vad asta in privirile lor “relaxate”, senine. ca si cum nu ar avea vreo grija. strainii pe care ii recunosti imediat (desi nu le stii nationalitatea) nu sunt neaparat blonzi, cu pistrui, ochi deschisi si ochelari fini, ci au o relaxare si o seninatate care nu ai cum sa nu le observi. nu au incrancenarea in priviri. nu sunt mai putin nemti, cum nu sunt mai putin danezi, cum nu sunt mai putin cetateni ai acestui glob. cred ca multi americani au iubit-o pe Nadia, cred ca inca multi romani se urasc intre ei. ma bucur enorm cand castiga Romania, dar ma bucur si apreciez enorm efortul si performantele unui om, de orice nationalitate ar fi (am plans si cand a castigat romania si cand imi dau lacrimi cand aud galeria englezilor, mi se face pielea de gaina, ma cutremura patriotismul lor, mi se umfla pieptul de mandrie, si nu ca sunt englezoaica :). am incetat sa ma cred ca alb si negru se exclud. ca iubirea si ura s-ar exclude. cred ca daca nu am da atat de multa importanta “diferentelor” si asemanarilor am fi mai relaxati, am fi astfel mai romani si mai universali in egala si placuta masura. (ma rog, poate ca am fost pe langa subiect. oricum, o provocare interesanta)
pe 1 decembrie am fost cu fiica mea de 3 ani la circ. vazand un drapel fluturand la fereastra unui bloc, i l-am aratat explicandu-i ca e drapelul Romaniei si ca “azi” e ziua romanilor. Am realizat abia atunci ca nu i-am spus niciodata ca noi suntem romani, ca vorbim romaneste, ca exista alte neamuri, etc. da, o fi o chestie indusa, o fi o chestie de educatie.
la nisip a vrut sa se joace cu niste fetite cu origini orientale. s-au inteles de minune. din priviri. care e miza patriotismului? habar n-am. care e miza cultivarii conceptului de frate/ruda strict pentru indivizi ce detin o structura ADN cat mai asemanatoare cu a ta? asemanatoare in ce grad? caci acelasi numar ce se regaseste in structura lui se regaseste in tot ce exista pe lumea asta? de la melc la galaxie. de la frunza la muzica. miza poate fi o evolutie in pasi mici, e prea covarsitor sa spui “patria” mea e Universul (nici macar Terra, Calea Lactee etc) 🙂
am o intrebare, poate ma ajuta cineva: dubla negatie exista si in alte limbi sau e ceva specific ciobanului mioritic? pura curiozitate
care stat a creat curentul pasoptist? republica franceza? administratia ruseasca? imperiul otoman?