La munte

0 Flares 0 Flares ×

Vineri seara sms de la Mihai, nu te-ar tenta sa mergi la munte? Ba da, ii raspund. L-am anuntat si pe Cristi si sambata dupa-amiaza eram in tren catre Sinaia. Planul era sa mergem la Babele, iar de acolo sa coboram cu telecabina spre Busteni. N-a fost sa fie asa, insa a fost mai palpitant.

Am ajuns pe la cinci seara la cota 1400 dupa ce am platit unui taximetrist 250.000 (apoi am aflat ca exista microbuze ce te duc cu 50.000/persoana). Planul de bataie era sa innoptam la Miorita la cota 2000 unde trebuia sa ajungem pe jos. Doua ore de mers. Am pornit in sus pe la sase, dupa ce ne-am schimbat, am baut cafea/vin fiert si dupa ce am mancat la acel bufet fara nume. Au fost atat de amabili cu noi incat ne-au lasat sa mancam salamul si painea noastra (ce o cumparasem din Gara de Nord). Afara era cald, fulguia usor si totul parea propice unei plimbari pe munte. Am luat-o frumos in sus, cu mult entuziasm si multe glume. Daca ne ratacim, daca murim intr-o avalansa, daca ne dau la stiri…

Am mers o ora pe drum pana am inceput sa dam de greu. Drumul s-a transformat intr-o carare inclinata cu portiuni de zapada adanca/cu portiuni de gheata sub zapada, iar cararea s-a transformat intr-un urcus din ce in ce mai anevoios. Se intunecase de-a binelea, incepuse sa sufle vantul, nu mai gaseam nici un reper si deja au aparut voci sa ne intoarcem. Ne-am incurajat pe rand si am urcat cu pauze dese. Am aprins lanterna, ne-am uitat inca o data pe harta desenata de Mihai si am urcat inainte. Am avut un atac de panica, caci imi este rau de inaltime. Dupa un sfert de ora de urcat, daca ma uitam in jos ameteam. Am incercat de cate ori sa-i conving sa ne intoarcem, insa n-a tinut. Ucam greu, zapada era inghetata si zvantata de vant si calcam mai ales pe portiunile de iarba inghetata.

Nu stiu cat timp ne-am luat pana cand am ajuns la primul refugiu, insa vantul incepuse deja sa sufle puternic. Am intrat, mi-am aprins o tigara, Mihai a scos berea, iar Cristi a scos trepiedul sa imortalizeze momentul. Poza rezultata mi-a lasat o senzatie de Blairwitch Project.
Era vant, era liniste, nu era nimeni. Undeva sus se vedea un bec aprins, insa becul ala parca se tot indeparta in timp ce urcam. Dupa zece minute iesind din refugiu, unde ne apucase frigul, caci transpirasem de la urcare, a devenit clar ca muntele era usor indispus. Am fost nevoit sa-mi infasurez o pullover pe caciula ca sa pot rezista curentilor de aer. Vizibiliatea era redusa, iar vantul ala parca batea prin toate articulatiile. Am mers cativa zeci de metri, am luat-o in dreapta, panta era abrupta, am luat-o in stanga, se facea o vale si apoi iar trebuia sa urcam, vantul batea atat de tare inca daca nu te aplecai, te rasturna cu tot cu rucsac. Am decis sa ne intoarcem.

Filozofia mea cum ca “e mai greu sa cobori decat sa urci”, n-a tinut. Am coborat in maxim 15 minute, iar senzatia de inaltime n-a mai aparut. Imi era foarte teama la urcare ca, daca pun piciorul gresit, alunec, cad si  ma voi rostogoli in gol, ne mai avand de ce sa ma tin. Coborand, vantul s-a domolit, linistea a reaparut si mi-am aprins prima tigara. Cristi a dat un telefon, iar eu cu Mihai am deschis sticluta cu vodka sa marcam pauza de mars. Am fost mereu fascinat si liniste si singuratatea muntilor.
– Poti sa mori aici si nimeni nu va stii ca in secunda asta, aici, singur, tu mori.

Am coborat lin, facandu-ne planuri pentru a doua zi, am trecut de gradinita aia unde se dadea o petrecere, am trecut si de farul ala plin cu relee si cand am dat curba sa iesim din padure si am vazut doua animale cum se jucau batandu-se. Se auzeau niste caini latrand si m-am gandit ca sunt niste ciobanesti imensi ce se joaca intre ei. Ningea subtire, vizibilitatea era redusa, insa tot apropiindu-ne, langa gardul de unde incepe telescaunul au inceput sa se vada cat se poate de clar o gasca de ursi. Trei ursi mari si patru pui. Cainii de jos au inceput sa latre si mai tare, cativa oameni ce pazeau complexul urlau si ei.
Cand am strigat: Mai, aia sunt niste ursi! doar Cristi m-a crezut, Mihai se uita in jos, atent sa nu alunece, plus ca mai facusem eu cateva glume inainte. Ursii erau destul de zburdalnici, doreau sa coboare, cainii latrau, oamenii urlau, unii au inceput sa urce, altii sa vina catre padurea de langa noi.

M-am speriat destul. Eram oarecum prinsi, noi coboram, iar ei erau in vale. Vazandu-i cum zburdau pe acolo, mi-am dat seama ca, daca ar fi sa ma alerge in sus, n-aveam nici o sansa. Eram cu rucsacul in spate si alunecam destul de usor (am plecat la munte in adidasi). Cristi n-a mai ezitat, a sarit in santul/rapa de la marginea drumului si s-a oprit in brazi. Eu urlam la Mihai sa urce inapoi si calculam din nou, daca pot alerga mai repede ca ursii. Mihai (a fost cel mai curajos) statea cu lanterna in mana la marginea padurii si incepuse si el sa urle. Am inceput si eu sa urlu la el, caci un pui de urs s-a ratacit in directia noastra. Am inaintat, l-am strigat si pe Cristi din padure, insa nu mi-a mai raspuns, si-am inaintat aplecandu-ma, ca ursul ala mic sa nu ma vada din rapa (a trecut la cativa metri de noi). Mihai radea: Ce te ascunzi, crezi ca nu te miroase? Am trecut de urs, am alergat la vale, oamenii si-au chemat cainii si s-au retras. Cristi inca era in padure si ma temeam pentru el, caci cativa ursi intrasera si ei in padure. L-am sunat, avea telefonul inchis si peste cateva minute, cand l-am vazut iesind dintre brazi, am rasuflat usurat.

Putin mai tarziu, la restaurantui hotelului, glumeam cu Cristi:
– Daca aveai un aparat de senzori termici si te uitai in jurul tau, ai fi murit de frica sa vezi cati ursi erau pe acolo.
La restaurant era frumos. Am luat o bere, cateva ceaiuri fierbinti si ne-am schimbat la baie de hainele si sosetele ude.
Mihai a disperat chelnerul care ne intrebase politicos ce-am dori:
– Trei Becks!
– N-avem Becks!
– Atunci, doua Becks!

Mi-am sunat cativa prieteni sa le povestesc aventura cu ursii, m-a sunat si seful: M-a uitam la stiri si ma gandeam sa nu te dea disparut… Apoi am inceput sa ne gandim ce naiba facem, cabana nu exista, iar la hotel costa 240 RON/camera. Ne-am tot frecat pe acolo, am urcat iar sa cautam ursii, se facuse destul de frig, ne-am intors iar la restaurantul hotelului si-am inceput sa tratam cu receptionerul-sef. Cu 200.000 ne-a lasat pe toti trei sa dormim in barul de zi.
O camera mare cu usi inalte si fotolii in stil vechi, cateva flori si un pian, Ne-am asezat la inceput pe fotolii, Cristi incepuse sa cante la pian, insa nu era de dormit pe draciile alea clasice. Ne-am intins pe jos intre flori, langa calorifer. Am ras cu lacrimi cand l-am vazut pe Mihai asezandu-se cu capul la/langa calorifer. Acum nu mi se mai pare atat de nostim, insa atunci gestul mi s-a parut oarecum atavic. Ca frica de infometare. Te bagi cu capul la calorifer, ca si cum o viata intreaga ti-a fost frig-frig.
Intr-un final am adormit pitoresc pen karaoke-le de jos de la restaurant si fragmentele lui Cristi la pian. La opt fara zece, m-a trezit usor receptionerul de dimineata, la opt se deschidea barul.
Am coborat iar la restaurant, am baut iar cateva ceaiuri,am mancat ciocolata si ne-am pus pe drum. Am fost primii la telecabina, am urcat cu chelnerii si fetele de la cota 2000. Sunasem deja in Busteni si primisem vestea ca nu exista nici o sansa se circule telecabina acolo.
Pe drum am facut si un filmulet pe care l-am pus aici.

Sus pe platou, era frig, am mancat niste sandwich-uri, am scos iar vodka aia si ne-am fâţâit pe acolo. Nici o sansa sa mai mergem catre Babele. Dupa o ora am fost anuntati sa ne imbarcam in telecabina, caci e ultima. Incepuse sa bata vantul puternic si i-au chemat pe toti. S-a coborat cu grija si lucratorii de acolo vazandu-ne timorati mai aruncau cate o gluma tipica. Vantul suiera prin toate incheieturile si cand am ajuns pe 1400, mi s-a parut ca deja s-a facut vara, e soare si e frumos.
Am coborat pe jos pana in Sinaia cand pe drum, cand prin padure (mi-au placut schiorii ce alunecau frumos la vale printre copaci) si ne-am trantit rupti de oboseala in acelasi rapid de Brasov cu care plecasem cu o zi inainte.
Vreau sa repet cat mai curand experienta asta si sa ajungem intr-un final la Babele. Probabil, la sfarsit de luna. Aviz amatorilor de iresponsabilitati montane (la cabana Miorita locul intr-o camera de 12 persoane costa 20 RON). Ar fi o chestie faina: bloggeri la munte…
Sper sa revin cat de curand cu poze.
Later edit: Cristi a pus cateva poze ce pot fi vazute aici

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

6 thoughts on “La munte

  1. Bunicu

    Taicăă!…
    Apăi voi nu sinteți sănătosi la cap? 🙂
    La munte in adidasi? Băuturică din mers? Ce dracu’ , voi vreți să
    muriți tineri? Nu zic, pocinoage am făcut si eu cind eram copil,
    dar d-astea – nu.
    Puteați naibii să muriți in beznă, cum zic unii… la propriu!
    Dacă tot vreți să “excursionați” iarna (la munte) :
    #1 – controlați pronosticu’ de vreme!!
    #2 – echipament potrivit (cu care să poți să dormi si-n zăpadă)
    #3 – disciplină de mers pe munte (nu bei/fumezi din mers)
    Ajungeți premiați la Darwin, copii…
    Dacă tot vreți să faceți excursii iarna si să beți/fumați – atunci
    uite ce vă recomandă Bunicu’ vostru:
    Traseul Dristor – Statuia Aviatorilor – pe jos! Se incepe de la ora
    9 seara, cu țuicomicină si cuie dă cosciug in traistă – că refugii
    găsiți destule pe drum; n-o să găsiți ursi, da-n schimb o să fie
    cu siguranță mulți maidanezi, aurolaci, etc, destul să vă dea
    fiorii necesari… 🙂

    Reply
  2. didlee

    Super fain 🙂 Ai fo cu shuperup la munte. ete pozna mai ai scos nasul din Bucurestiu` ala care ti-a mancat noptile :))
    Fiti cuminti , ursii E cu voi!

    Reply
  3. Andrei

    Permiteti-mi si mie sa rad, ca un om care a invatat in ultimii ani ca muntele nu se joaca, atunci cand e vorba de a iarna. E bine ca ati scapat si ca puteti inca zambi. Bafta si sper ca ati bagat la cap !
    Andrei… 😉

    Reply
  4. CERASEL OCTAVIAN PROFIR [unul din cei multi]

    Asta DA aventura….
    E bine k nu te-a demoralizat…
    Vreau sa vad comtinuarea….
    GO

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published.