Sâmbătă seara mi-a venit şi-am aruncat pe twitter următorul mesaj:

#inadolescenta citeam mai multe carti ca acum.

Este un mesaj comparativ în care se poate recunoaşte oricine: toţi ne raportăm la adolescenţă în interiorul unei comparaţii (cu ceea ce era înaintea ei, însă mai ales cu ceea ce a urmat după).
După acest simplu tweet, la doar câteva minute, au început să curgă zeci de mesaje pe acelaşi subiect al adolescenţei. Mesajele au început să curgă în jurul orei 23:00, iar peste 2-3 ore în noapte oamenii încă scriau şi contribuiau.
Duminică dimineaţă, povestea continua.

Dincolo de acestea, am observat că există o creştere de intensitate a dorinţei de a ne arunca poveştile dincolo de cercul strâmt al prietenilor. Este o nevoie destul de recentă pe care reţelele sociale se străduiesc s-o stârnească şi mai ales s-o creeze din plin.
Acum doresc – mai mult ca niciodată – să împărtaşesc poveştile mele nu doar cu prietenii mei, ci cu toţii “străinii”, cu toată comunitatea. Am folosit ghilimele pentru că în reţelele sociale nu există străini, ci doar potenţiali prieteni sau legături încă neactualizate.

Comunitatea este receptacolul mesajelor mele. Mai mult decât atât, comunitatea este o formă de a organiza universul din jurul meu. Fireşte, şi familia este o formă de a ne face universul mai coerent, şi prietenii sunt o formă de organizare a universului, însă nici familia, nici prietenii nu-mi creează sentimentul de comuniune cu oamenii pe care mi-l oferă comunitatea.

Comunitatea este nemuritoare (mereu vor exista oameni), pe cand familia şi prietenii mei nu sunt. Astfel, dorinţa mea de nemurire se împlineste cel mai bine în comunitate.

De asemenea, generozitatea mea nu se epuizează şi nici nu se va epuiza în cercul strâmt al familiei şi al prietenilor. Trebuie să ofer ceva oamenilor, trebuie să dăruiesc. Trebuie să las ceva în urma mea, trebuie să las ceva oamenilor. Cu prietenilor şi cu familia sunt generos by default. Cu ceilalţi, sunt generos prin eroism, prin ambiţie,  prin exerciţiu.

Una din regulile nescrise ale comunităţii spune că trebuie să oferi mai mult decât primeşti, iar poveştile comune – cum a fost cazul hashtagului #inadolescenta – oferă în modul cel mai firesc acest prilej.

Am strâns o selecţie din poveştile strânse pentru că după un timp, hashtagul va fi şters şi-ar fi păcat să se piardă.

Pe acelaşi subiect, am citit:
Povestea unui hashtag – #inadolescenta