Este o cursă palpitantă: să-ți cauți propriile întrebări

0 Flares 0 Flares ×

Este una dintre cele mai neinspirate întrebări: Care este sensul vieții?
Am dobândit o oroare faţă de această întrebare din timpul facultății. Majoritatea fetelor cu care ieșeam pe atunci, aflând că studiez filosofia, îmi puneau la un moment dat această întrebare. Unele erau ironice, așteptându-se să cad în capcana unei expuneri prețioase. Altele erau serioase, așteptând o dezlegare și o lămurire.

Este o întrebare neinspirată din trei motive.
Unu: îți dă impresia că ești profund și te preocupi de lucrurile ultime.
Doi: este o întrebare vagă. Care viață? A ta, a tuturor sau viața însăși? Sensul existenței sau al Universului?
Trei: nu există “un sens al vieții” gata preparat. Mai mult, nu există un sens dincolo de mintea umană care operează cu această idee pentru a oferi valoare experiențelor sale.

Sensul este o cârjă mentală inventată o dată cu apariția limbajului. Nu există în natură. Nu există fără o minte umană. Nu există fără limbaj.

Oricât de eroică ar fi acestă căutare a sensului, nu există un final al drumului. Probabil majoritatea oamenilor caută sensul tocmai pentru a nu ajunge niciodată la un capăt. La o fundătură. Este cel mai tare maraton: cel care nu se termină niciodată.

Căutarea sensului este una dintre cele mai intime întreprinderi umane. Alergăm goi în fața vieţii, căutând ceva cu care să ne învelim și să ne încâlzim. Este un drum atât de personal încât sensul descoperit este doar al nostru. Ne vorbește doar nouă. Este o cursă atât de aproape de ceea ce ne susține respirația încât găsirea unui sens echivalează cu inventarea lui.
Multe din dramele umane au loc atunci când unii oameni încearcă să impună propriul sens inventat asupra altor oameni. Aici se scaldă fundamentalismele, regimurile totalitare și ideologiile.

În această căutare a Graalului, întrebarea “Care este sensul vieții?” se transformă în “Care este sensul propriei mele vieți?”
Nu este un sens pe care îl descoperi așezat –  încă de la începuturile lumii – sub o piatră, așteptându-te pe tine să-l ridici și să-l cureți de praf.
Este un sens pe care îl creezi în timp ce-l cauți, iar întrebarea devine “Ce sens dau eu propriei mele vieți?” şi se duce mai departe către “Ce valoare sunt dispus şi sunt în stare să îi ofer propriei mele existențe?”

Fără un sens propriu care îi oferă o direcție, viața este cântărită foarte ușor. Nu lasă urme și ar fi ca și cum am ridica din umeri la primirea unui cadou. Un dar irosit. Unul din multele daruri irosite. O statistică.

Dacă nu vreau să fiu o statistică, trebuie să dăruiesc înapoi vieții mele – pe care am primit-o în dar – un sens. O valoare. O direcție. Toate acestea înlănțuite creează o misiune, un destin. Când cineva spune “Acesta este destinul meu” spune de fapt “Asta e misiunea mea”. Dacă ți-o asumi, o numești misiune. Dacă nu ți-l asumi și încă te zbați și te răzvrătești, îl numești destin.
Oricum ar fi, misiune sau destin, propriul tău sens îl simți ca o responsabilitate pentru care nu există scurtături şi ocolișuri. Responsabilitatea ți-o așezi pe umerii tăi și mergi mai departe. (Nu este de mirare că metafora “a purta propria cruce” apare ori de câte ori simţim un moment decisiv în viaţă, în acel moment în care ne asumăm o responsabilitate.)

La urma urmei, întrebarea de la început poate nu este atât de rea. M-a obligat să-mi caut propriile mele întrebări și să-mi caut proprie mele responsabilități. Responsabilitățile mele, nu ale vecinului de deasupra, nu ale vecinului de dedesupt.

Este o cursă palpitantă: să-ți cauți propriile întrebări. Probabil acesta este unul dintre sensurile expresiei “Stay hungry. Stay foolish”.

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

3 thoughts on “Este o cursă palpitantă: să-ți cauți propriile întrebări

Leave a Reply

Your email address will not be published.