Poate a început cu gândurile ciudate din copilărie (că părinții vor muri înaintea mea, că nimic nu are sens pe lumea asta, că adulții participă la o conspirație a iluziilor).

Poate a avut o legătură cu insomniile din adolescență, cu nopțile în care nu puteam adormi decât citind (o mătușă a citit o întreagă bibliotecă în luptele cu insomnia), cu nopțile pierdute și cu toate dezechilibrele rezultate de aici.

Poate a avut legătură cu crizele de vârstă (descoperirea propriei sexualități, decepțiile sentimentale, prima dată când am fost înșelat, prima dată când am înșelat).

Poate a avut legătură cu criza pe care am simțit-o după 30 de ani, sentimentul trecerii timpului în gol, primele fire de păr alb (le număr pe degete, dar sunt acolo), nerealizarea propriilor vise, senzația că n-am pus cărămidă peste cărămidă în viața mea. Cărămizile sunt acolo, doar că încă așez fundația sau încă desenez terenuri de tenis ca în adolescență.

După ce am citit cartea lui Andrew Solomon, mi-am spus:
“Am fost deprimat toată viața și n-am știut”
De fapt, am știut-o, doar că am numit-o tristețe, o fază, un acces de melancolie, o regrupare după un eșec. Toate numele posibile pentru a evita un simplu și dureros cuvânt, atât de clinic și – în mod revoltător – atât de rușinos.

Am trăit zile când dragostea celor din jur nu mi-a luminat gândurile.
Am trăit zile când faptul de a mă ridica din pat și de a fi treaz era un chin.
Am trăit zile când nimic – nimic măcar sexul – nu putea oferi o umbră de mobilizare.
Am trăit zice când gândul că sunt unic și special – care m-a susținut atâția ani – s-a transformat în cea mai mare singurătate.
Am trăit zile în care m-am agățat de fiecare mică victorie. A spăla vasele, a-mi tunde barba, a lua bicicleta în spate și a coborî cinci etaje cu ea, a ieși la o bere cu un prieten, a pune ceva pe Facebook sau a scrie ceva pe blog. În propriul meu Infern, sunt obligat să scriu în fiecare zi și să accept mediocritatea a ceea ce scriu… în fiecare zi.
Sunt acele zile în care abia am ridicat capul de pe pernă și abia aștept să adorm din nou în uitare. Pentru că nu e nimic acolo.
Sunt acele zile când cineva a topit sigiliul care îmi ţinea iluziile laolaltă.

Un prieten a observat:
“La tine e ciclică toată treaba. Se întâmplă să intri o dată la câțiva ani în faze din astea”

O dată la câțiva ani, propria viață mi se pare de netrăit. Trebuie să schimb ceva la mine, trebuie să fug, trebuie să caut motive pentru a continua (ce să continui? către ce să mă îndrept?).
O dată la câțiva ani, indiferent cât de bine îmi merge, câți prieteni am, câte proiecte îmi ies, tot ce fac se destramă, își pierde vraja, iar iluziile care m-au susținut până atunci îşi dau arama de față.

Uneori, m-aș opri din glume și aș zice:
“Dacă ai ști câtă disperare ascund glumele mele…”

Uneori, zâmbetul fals e doar o încercare politocoasă de a ascunde prăpăstiile interioare.
Uneori, egoismul meu e timpul și energia pe care le-o ofer propriilor demoni în loc să le-o ofer celor din jur.
Apăsarea clipei, energia infinită de care am nevoie pentru a mă ridica, voința imposibilă de a face următorul pas sunt tot atâtea semne ale unei mutilări emoționale pe care ceilalți o pot alina, dar niciodată vindeca.

Nu e tristețe, nu e melancolie, nu e o pasă sau o dispoziție. Este o întunecime cu care mă voi lupta toată viața. Este ca și cum o gaură neagră și-a făcut cuibul în sufletul meu. Nu mai iese lumină și orice vine din afară este absorbit într-o prăpastie fără fund. Aroganța, indispoziția, apatia, sarcasmul sunt tot atâtea simptome sau sunt tot atâtea încercări nereușite de a ieși din cămașă de forță moştenită la naştere.
Sunt momente când totul pare atât de inutil, de zadarnic și insignifiant încât sunt recunoscător că funcțiile mele vitale sunt puse pe pilot automat. Dacă ar trebui să respir prin actual conștient al voinței, m-aș opri în câteva minute.

Când cineva îmi spune “Revino-ți”, mă gândesc că nu am la ce să anume să revin. Suprafața fragilă care constituia propria identitate a crăpat ca o gheață subțire din care au rămas doar fragmente fără chip.

Norii se duc şi vine lumina. Redevin calm, binedispus, cu chef de a face lucruri, generos şi săritor, dar undeva, în adâncuri, o mare umbră abia aşteaptă să iasă la suprafaţă. Lupţi, te zbaţi, încerci remedii şi reţete, dar la final rămâne rugăciunea ca eclipsa să ţină cât mai puţin, să consume cât mai puţin timp şi cât mai puţini oameni.